Перейти к содержимому


Фотография
- - - - -

Cтатьи на румынском,мемуары .


  • Авторизуйтесь для ответа в теме
Сообщений в теме: 6

# NETSLOV

NETSLOV

    «Fortunate Son»


  • OFFLINE
  • Администраторы
  • Активность
    5 661
  • 6 203 сообщений
  • Создал тем: 757
  • 1555 благодарностей

Отправлено 08 мая 2013 - 23:05

Odessa, o victorie scump plătită
 
Autor: Ioan I. Scafeş
 
Изображение
Amenajarea unuia dintre cimitirele ostaşilor români căzuţi în timpul asediului Odessei. Vigoda, octombrie 1941

În ziua de 26 iulie 1941, diviziile 2 cavalerie şi 25, 51, 150 puşcaşi – ultimele unităţi ale Armatei Roşii aflate pe pământul Basarabiei – s-au retras peste Nistru, pentru a nu cădea în încercuirea forţelor româno-germane. Momentul consfinţea încheierea operaţiunilor militare desfăşurate pentru eliberarea teritoriilor cedate de România ca urmare a ultimatumului sovietic din vara anului 1940, dar nu şi încheierea participării Armatei Române la cel de-Al Doilea Război Mondial.

Misiunea eliberării Basarabiei revenise Grupului de armate general Antonescu, constituit la 22 iunie 1941, sub comanda genaralului de armată[1] Ion Antonescu. Grupul – compus din armatele 11 germană (general-colonel cavaler Eugen Franz von Schobert), 3 română (general de corp de armată Petre Dumitrescu) şi 4 română (general de corp de armată Nicolae Ciupercă) – a fiinţat însă ca structură de comandament doar până la 17 iulie 1941, deoarece Marele Cartier General (M.C.G.) român, prin Ordinul de operaţii nr. 23 din 18/19 iulie, a stabilit o nouă subordonare a forţelor, conformă cu situaţia creată la 17 iulie când, unităţi ale armatelor 3(r.) şi 11 (g.), au depăşit teritoriul naţional şi au forţat Nistrul în aripa stângă a dispozitivului româno-german.

Conform ordinului amintit, Grupul de armate general Antonescu a fost împărţit în Frontul de nord, comandat de generalul von Schobert, ce dispunea de Armata 11 (g), căreia îi fusese subordonată Armata 3 ®, cu misiunea de forţare a Nistrului şi străpungere a Liniei Fortificate Stalin şi Frontul de sud, comandat de generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă, constituit deArmata 4 ®, cu misiunea neutralizării trupelor sovietice din sudul Basarabiei.

 

Antonescu, încredinţat că „drumul către Transilvania trece prin Rusia”

Continuarea războiului alături de Axă, după eliberarea Basarabiei – motivul declarat al intrării României în război – a fost decisă de Antonescu după primirea mesajului din 27 iulie, prin care Adolf Hitler îi solicita să înainteze „cu trupele [...] în spaţiul de la sud-vest de Bug […] în timp ce Armata 11, împreună cu Corpul 4 armată român care îi este afectat la aripa dreaptă, va înainta sub ordinele Grupului de armate Sud la răsărit de Bug, spre partea de jos a Niprulu”. Dincolo de limbajul diplomatic, scrisoarea constituia un demers ce viza, în esenţă, angajarea Armatei 4 (r.) – la fel ca şi Armata 3 (r.) – în operaţiuni militare în afara teritoriului României, consfinţit prin tratatele de la Versailles.

Antonescu şi-a dat acordul la 31 iulie, exprimându-şi decizia de a „merge până la capăt în acţiunea ce am pornit în răsărit“, fără a condiţiona cooperarea militară cu aliatul german.Mai mult, în răspunsul său, Antonescu îşi afirma încrederea în justiţia germană, ceea ce semnifica speranţa conducătorul român că, printr-o bună cooperare, România va obţine sprijinul Germaniei pentru recuperarea NV Transilvaniei, pierdut prin arbitrajul de la Viena. Era practic o altă formulare a convingerii Conducătorului că „drumul către Transilvania trece prin Rusia”.

 

Întâlnire hotărâtoare la Berdicev, în Ucraina

Modalităţile de cooperare dintre aliaţi şi obiectivele Armatei Române în operaţiunile de pe teritoriul U.R.S.S. au fost stabilite cu ocazia celei de-a patra întâlniri între Antonescu şi Hitler, desfăşurată la 6 august 1941, la Berdicev, în Ucraina. Hitler a solicitat şi a obţinut din partea lui Ion Antonescu acordul pentru cooperarea în ofensiva pe care Grupul de armate Sud urma să o declanşeze la 8 august în flancul de sud al frontului. Întâlnirea, la care au mai participat mareşalul Gerd von Runstedt (comandantul Grupului de armate Sud) şi generalii Alexandru Ioaniţiu (şeful M.C.G. român), Arthur Hauffe (şeful Misiunii Militare a Armatei de Uscat germane în România) şi Eugen von Schobert, a constituit şi prilejul de decorare al lui Ion Antonescu, cu Ritterkreuz des Einsernen Kreuzes[2], act ce exprima gratitudinea lui Hitler pentru angajarea României în continuarea campaniei pe Frontul de Est.

Изображение

Conformându-se întâlnirii de la Berdicev, Marele Cartier General român a emis la 8 august, Directiva operativă nr. 899,care stabilea Armatei 4 (r.) misiunea de a trece la ofensivă, pe direcţia Chişinău-Razdelniţa, cu obiectiv final cucerirea Odessei.Alegerea obiectivului fusese generată de importanţa militară a oraşului, nod de comunicaţii, bază navală pentru flota sovietică şi ameninţare serioasă a flancului drept al Armatei 11 (g), ce avansa pe direcţia Voznezensk-Nicolaev, spre istmul Perekop, calea de acces în Crimeea.

 

Odessa, o adevărată fortăreaţă

Garnizoana Odessei avea în august 1941 aproximativ 86.000 de oameni. Efectivele aparţineau Armatei Independente de Litoral (A.I.L.) sovietică, compusă din diviziile 25, 95, 421 puşcaşi, 2 cavalerie şi militari – circa 1 divizie – aduşi din Regiunea Fortificată Tiraspol. Pe mare, Odessa era apărată de Flota Mării Negre, cea mai puternică forţă navală din Marea Neagră. Oraşul beneficia o bună artilerie a.a., sprijinită un număr de avioane care a variat între 60 şi 150 aparate. Apărătorii erau bine înzestraţi cu mitraliere – multe retrase dinRegiunea Fortificată Tiraspol– şi baterii de coastă de mare calibru care, împreună cu artileria Flotei, puteau deschide focul eficient asupra ţintelor terestre. Capacităţile industriale din oraş, menţinute în funcţiune, au permis suplimentarea mijloacelor de luptă necesare defensivei, fabricând în timpul asediului, pe lîngă reparaţiile curente de armament, 120 tancuri uşoare, înarmate cu tunuri cal. 37 mm – prin adaptarea unor tractoare agricole şenilate,1 500 de aruncătoare de mine şi 4 trenuri blindate.

Изображение

Foto: Trupe ale în mişcare ale armatei române

Din punct de vedere genistic, Odessa beneficia de un sistem de fortificaţii compus din trei linii de apărare succesive, ridicate de 9 batalioane de geniu şi 13 batalioane de construcţii, constituite din civili mobilizaţi. Deşi fortificaţiile aveau o calitate mediocră, ele permiteau însă manevre pe linii interioare, pentru suplimentarea forţelor în zonele periclitate. Existenţa în zona centrală a liniiilor de apărare sovietice a două lacuri limita spaţiile de manevră, constituind un alt avantaj al apărătorilor, prin fragmentarea frontului în două zone de operaţii, de vest şi de est.

 

Primul atac, declanşat la 14 august

Operaţiunea Odessa a început înaintea emiterii Directivei operative nr. 899, prin forţarea Nistrului în raionul Tighina-Dubăsari, între 3 şi 6 august 1941, de către Corpul 5 armată şi Divizia 1 blindată, care au au primit misiunea de a înainta pe direcţia sud-est, până la Marea Neagră, pentru a întrerupe legătura dintre Odessea şi principalele forţe sovietice. Restul Armatei 4 (r.)a forţat Nistrul între 8-13 august, în aceeaşi sector, apărat de unităţi din Armata 9 sovietică.

Primele operaţiuni au fost angajate de Corpul 5, sprijinit de Regimentul1/Divizia blindată, cu misiunea respingerii forţelor sovietice spre oraş şi constituirea dispozitivului de asediu în jurul Odessei. Corpul 5 a cucerit localitatea Sverdlovo, aflată pe linia exterioară de apărare a Odessei, şi, la 14august 1941, prin Brigada 1 cavaleriea, atins litoralul Mării Negre, la 50 km nord-est de Odessa, în zona localităţii Grigorievka, finalizând operaţiunea de încercuire.

Atacul direct asupra oraşului a fost declanşat la 14 augustprin corpurile 5, 3 şi 1, Corpul 4 fiind păstrat în rezervă. La 17 august, Corpul 1 a ocupat rezervoarele de apă ale Odessei, aflate la Belaievka, apoi, între 18-24 august, Corpurile 3 şi 1 au încercat, fără succes, să străpungă din mişcare apărarea oraşului în zona de vest, sprijinite de Regimentul 1 blindat. Pierderile au fost mari, numai tanchiştii înregistrând 35 tancuri (50% din forţa angajată) scoase din luptă. Acţiunile forţelor române în zona de vest a frontului au încetat la 24 august, după cucerirea localităţii Freudenthal.

Изображение

Foto: Baterie de obuziere Škoda md. 1934, cal. 150 mm, în timpul asediului Odessei. Septembrie 1941

La 23 august, Corpul 5 a atacat în sectorul de est al frontului şi, sprijinit de de artileria germană, pusă la dispoziţie de Armata 11 (g), a cucerit, la 24 august, poziţiile sovietice de la Kubanka. Atacul Corpului 5 a fost oprit în faţa localităţii Fontanka, dar ocuparea poziţiilor artileriei de la Kubanka a constituit un succes important, deoarece a creat posibilitatea limitării activităţii flotei sovietice prin bombardarea directă a portului Odessa.

În perspectiva reluării luptelor, între 25-28 august, comandamentul Armatei 4 (r.) a adus pe front Corpul 11, ce asigurase până atunci a paza Nistrului şi a litoralului maritim, şi a recurs la amagalmarea, în 26 august, a resturilor regimentelor nr. 1 şi 2/D. blindată, în Detaşamentul Mecanizat lt.col. Eftimiu, păstrat pe front în compunerea Corpului 11.

 

Ca să reziste, sovieticii aduc 10.000 de militari de la Novorosiisk

Al doilea asalt a fost declanşat la 28 august în sectorul de vest al Odessei, cu corpurile 1, 4 şi 11în prima linie şi diviziile de gardă, grăniceri şi Corpul 3, în rezervă. Corpul 11 a acţionat pe direcţia Freudenthal-Odessa şi a reuşit o pătrundere importantă, soldată cu cucerirea localităţii Leninthal, la 31 august. Progresele corpurilor 3 şi 4pe a doua direcţie de atac, Vigoda-Odessa, au fost însă modeste. Armata Independentă de Litoral sovietică a menţinut frontul, deşi pierderile umane suferite – între 18-25 august, apărătorii au pierdut cca 9.000 oameni – precum şi pagubele provocate de bombardarea bazei maritime, în sectorul de est, au adus apărarea oraşului într-o situaţie critică, ce făcea plauzibilă cucerirea Odessei la data de 2 septembrie, aşa cum dorea Antonescu. Situaţia a fost restabilită de sovietici cu 10.000 militari, aduşi de la Novorossiisk şi desantaţi între 30 august-2 septembrie, sub protecţia crucişătorului Komintern. Cu întăririle introduse în luptă, trupele sovietice au oprit ofensiva română şi au iniţiat, la 2 septembrie, un contraatac viguros, pentru recuperarea localităţii Leninthal, respins însă de diviziile de gardă şi 14 infanterie.

 

Comandantul Nicolae Ciupercă e înlocuit: raportase că diviziile sunt „la limita posibilităţilor lor ofensive”

Cele două asalturi ale Odessei, au însemnat pentru Armata 4 ® pierderi de 58.855 de militari, din care 11.046 de morţi, 42.331 răniţi şi 5.478 dispăruţi. Acestea, precum şi lipsa pe teren a unor rezultate consistente, au dus la înlocuirea, la 9 septembrie, a comandantului Armatei 4 ® [3], cu generalul de corp de armată Iosif Iacobici, ministrul de război din cel moment. Schimbarea a fost motivată de mareşalul [4] Ion Antonescu prin faptul că generalului Nicolae Ciupercă, ce raportase că „aproape toate diviziile noastre din primul eşalon se găsesc la limita posibilităţilor lor ofensive: limita morală şi limita fizică”, îi lipsesc „spiritului ofensiv şi încrederea în capacitatea de luptă a armatei române”.

Perioada 5-12 septembrie a fost folosită de beligeranţi pentru acoperirea pierderilor. Efectivul Armatei 4 ® a crescut la 12 divizii de infanterie, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 de fortificaţii, ceea ce însemna însă, ţinând cont de pierderile anterioare, doar 200.000 militari. În urma solicitărilor mareşalului Antonescu, a primit în sprijin o grupare germană, comandată de generalului-locotenent René von Courbiere, compusă din 1 regiment de infanterie, 1 regiment de pionieri de asalt şi 2 regimente de artilerie grea. În acelaşi interval, Armata Independentă de Litoral sovietică a fost întărită cu 15.350 militari şi o mare cantitate de muniţie, debarcate de flota sovietică sub focul artileriei române care, deşi a avariat mai multe nave – între ele un distrugător şi un puitor de mine – nu a putut împiedica operaţiunea.

 

Localitatea Dalnik, considerată cheia apărării Odessei în sectorul de vest

Între 12-21 septembrie, Armata 4 ® a susţinut, pe întreg sectorul de vest al frontului, al treilea asalt asupra Odessei, în care au fost angrenate corpurile de armată nr. 11, 1, 3 şi 4. Corpurile 1 şi 3 au atacat pe direcţia Dalnik, fiind însă stopate. Principalul succes a fost obţinut la 14 septembrie de Corpul 11, în extrema dreaptă a frontului, prin învăluirea localităţii Suhoi-Liman şi capturarea a 2.000 prizonieri, ceea ce                                                                  

Изображение

a pus în pericolaripa stângă a liniei a doua de apărare sovietică. Pentru a exploata situaţia favorabilă, Armata 4 ® a atacat, la 17 septembrie – prin grupul Courbiere, diviziile de gardă, 21, 6, 8 inf şi Detaşamentul Eftimiu– cumisiunea cuceririi localităţii Dalnik, considerată a fi cheia apărării Odessei în sectorul de vest, urmând apoi să dezvolte acţiunea pe direcţia Tatarka-Odessa.

Foto: Servanţii unui obuzier Škoda md. 1934, cal. 150 mm, în timpul luptelor din timpul primului asalt al Odessei

Trupele româno-germane au fost însă respinse, deşi atacurile au fost repetate până la 21 septembrie. Cauzele eşecului au fost atribuite de germani lipsei sprijinului aerian, numărului mic de blindate şi, nu în ultimul rând, lipsei de combativitate a forţelor române, uzate în lupte.

De cealaltă parte, şi Armata Independentă de Litoral sovietică a avut pierderi serioase, acoperite la 21 septembrie, cu 1.700 oameni, proveniţi dintre militarii răniţi uşor. Un rol major în respingerea atacurilor l-au constituit barajul artileriei navale, sprijinul aerian, precum  Divizia 157 puşcaşi (12.600 de militari), şi 18 companii de întărire, aduse de la Novorossiisk, debarcate la Odessa în noaptea de 17/18 septembrie 1941, fără ca forţele române să poată interveni.

 

Atacul sovieticilor din 2 octombrie – diversiune pentru retragerea din Odessa

Изображение

Beneficiind de întăriri, comandamentul sovietic şi-a concentrat eforturile în sectorul de est, vizând recucerirea poziţiilor de la Fontanka. La 22 septembrie,diviziile 421 şi 157 puşcaşi au atacat frontal poziţiile Corpului 5,concomitent cu desantul Brigada 3 marină(3.000 militari), la Grigorievka, în spatele liniilor Diviziei15, şi cu paraşutarea în adâncime a unor grupuri de diversionişti.

Sprijinite de avioanele decolate din Crimeea, trupele sovietice au provocat Corpului 5 pierderi de 1.300 de militari, silindu-l să se retragă 8-10 km, deşi intervenţia bombardierelor germane Ju-87a împiedicat flota sovietică să susţină eficient operaţiunile terestre.

Succesul sovietic a avut ca efect anularea asaltului localităţii Tatarka, fixat de generalul Iacobici pe 23 septembrie. Pentru a avea garanţia succesului, mareşalul Antonescu a fixat atacul final, în 20 octombrie, după ce a obţinut, din parteaO.K.W. sprijin în infanterie şi artilerie grea, dislocate de la Kiev şi respectiv din Danemarca.

La 2 octombrie, Armata Independentă de Litoral sovietică, întărită cu 8.300 de militari, 1 batalion de aruncătoare reactive (Katiuşa) şi 15 tancuri, a declanşat un nou atac, prin diviziile 2 cv. şi 25 puşcaşi sovietice. Ele au atacat prin surprindere, la vest de Dalnik şi, sprijinite de tancuri şi aruncătoarele reactive, au pătruns până la Leninthal, fiind însă respinse pe liniile de plecare de diviziile de gardă şi grăniceri, ce au provocat atacatorilor pierderi de 30% din efectivele angajate.

Atacul din 2 octombrie a constituit doar o diversiune, menită să mascheze decizia luată la 1 octombrie deStavka[5] ce, constrâns de străpungerea liniilor defensive sovietice din istmul Perekop, la 29 septembrie, de către Armata 11 (g), a decis abandonarea Odessei şi dislocarea forţelor de aici pentru apărarea Crimeei.

 

Atacul final nu a mai avut loc

Retragerea trupelor sovietice a fost bine coordonată şi executată, astfel că, până la 6 octombrie, au fost evacuaţi, în condiţiile continuării luptelor, peste 80.000 militari. Informaţiile privind retragerea trupelor sovietice au determinat intensificarea acţiunilor Armatei 4 ®care, la 4 octombrie, prin diviziile 7 şi 8 infanterie a cucerit Suchoi-Liman, întorcând extrema dreaptă a apărării sovietice din sectorul de vest. A urmat izolarea Dalnikului, depăşit la sud de pătrunderea Diviziei 10 infanterie pe direcţia Tatarka şi, la nord, prin străpungerea celei de-a doua linii de apărare sovietice de către Divizia 2 infanterie, la Gniljakovo, în 10 octombrie. Anihilarea apărării Odessei în sectorul de vest a condus la devansarea asaltului final. Conform planificării, asaltul urma să fie susţinut la 16 octombrie, simultan, de corpurile nr.4, 11, 1, 6 şi 5 în timp ce Corpul 3 rămânea pe poziţii, în faţa Dalnikului. Atacul final nu a mai avut loc deoarece ultimele forţe ce apărau Odessa au fost evacuate în timpul nopţii de 15/16 octombrie 1941. Detaşamentul 1 Asalt[6], prima unitate română care a pătruns, la 16 octombrie 1941 în oraşul abandonat, a capturat totuşi 7.000 ostaşi sovietici, în marea lor majoritate dezertori.

Изображение

Foto: Cimitirul ostaşilor români căzuţi în timpul asediului Odessei. Vigoda, octombrie 1941 

Ocuparea Odessei, oraş de mărimea Bucureştiului, a fost considerată în epocă un important succes militar şi politic. A fost o victorie plătită foarte scump, ce a amintit de băile de sânge din Primul Război Mondial.Armata 4română a angajat treptat, în timpul asediului, efective de 324.647 oameni. Între 8 august-16 octombrie, au fost pierduţi 98.156 militari, din care 17.729 morţi, 63.345 răniţi şi 11.471 dispăruţi. Pierderile trupei au impus retragerea în ţară, pentru refacere, a diviziilor de gardă, grăniceri, nr. 3, 8, 21 infanterie şi menţinerea lor departe de front – cu alte misiuni – până în 1944, în timp ce diviziile 5, 6, 7, 11, 13, 14, 15 infanterie, au avut nevoie de refacere până în iarna 1941/42. Cele mai mari pierderi au fost suferite însă de corpul ofiţerilor, dintre care, la sfârşitul asediului fuseseră scoşi din luptă 4.599, din cei 4.821 existenţi în controalele Armatei 4 ® la 22 iunie 1941.

La rândul lor, sovieticii au înregistrat, în acelaşi interval, 60.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi, dintr-un total de 160.000 oameni (inclusiv forţele locale şi cei 39.820 militari aduşi ca întăriri). Pentru rezistenţa opusă, guvernul sovietic a acordat Odessei titlul de oraş erou, decernat doar altor trei oraşe: Leningrad, Moscova şi Stalingrad, gest ce poate fi interpretat şi ca o recunoaştere, din punct de vedere strict militar, a presiunii exercitate de Armata 4 română.

Greu încercată, la 1 noiembrie, Armata 4 a fost readusă în ţară, la Iaşi, şidemobilizată. În urma demobilizărilor, efectivele armatei române au fost reduse, la 1 ianuarie 1942, de la 898.390 militari la efective de 464.961, pe front fiind menţinuţi doar 54.375 militari ce aparţineau Armatei 3.

 

Note

[1]La 18 febr. 1941 (decret nr. 841), generalul I.Antonescu a devenit primul general de armată din istoria Armatei Române

[2]Crucea de cavaler a Crucii de Fier

[3]Prin acelaşi ordin a fost înlocuit şi generalul de brigadă Nicolae Pălăngeanu, şeful Statului Major al Armatei 4

[4]Avansat la gradul de mareşal la 21 august 1941

[5]Statul Major al Forţelor Armate ale U.R.S.S.

[6]Constituit, la 27 septembrie, din resturile Diviziei 1 blindate, (12 tancuri R-2, 10 R-35, 1 batalion de infanterie moto, 4 baterii de obuziere Škoda cal. 100 mm, 2 baterii de tunuri Schneider, cal. 105 mm, 1 companie de tunuri a.a. cal. 20 mm,) Batalionul 21 Pionieri de asalt şi Batalionul 50 Pionieri de asalt german





Кто читал эту тему? (Всего : 7) paradip: haroldses: samHeelp: belzz: Elanul: ocoleanui: Ольга И:

Сперва дай людям, потом с них спрашивай.


# NETSLOV

NETSLOV

    «Fortunate Son»

  • Topic Starter

  • OFFLINE
  • Администраторы
  • Активность
    5 661
  • 6 203 сообщений
  • Создал тем: 757
  • 1555 благодарностей

Отправлено 08 мая 2013 - 23:07

Odessa, un simbol al rezistenţei sau al laşităţii sovietice?
 
Autor: Ioana Elena Secu
 
Изображение
Infanteria română intră în Odessa

A fost asaltul asupra Odessei sovietice, într-adevăr, o victorie a Armatei române? În toamna anului 1941, Cartierul General al Armatei Roşii a hotărât transferul tuturor forţelor militare dispuse pe frontul din Odessa către Crimeea, acolo unde trupele germane câştigau teren. Mareşalul Antonescu reuşea, astfel, să cucerească „fortăreaţa bolşevismului”. A fost, deci, Odessa un simbol al rezistenţei sau unul al laşităţii sovietice?

 

La începutul anului 1941, Odessa, cu o populaţie de 650.000 de locuitori, îşi păstra încă renumele de „perlă” a Mării Negre. Fereastră sudică spre Europa a Uniunii Sovietice, portul-citadelă Odessa avusese un rol deosebit de important în conturarea mişcării revoluţionare ruse: în 1875, aici luase naştere prima organizaţie muncitorească sub numele de „Uniunea Rusă Sudică a Muncitorilor”, iar în 1905, celebrul vas de luptă „Potiomkin” activa sentimentul revoluţionar al studenţimii şi proletariatului din Odessa. Pentru marxiştii ruşi, oraşul ucrainean era, la începutul secolului XX, nu numai locul unde teoreticianul Leon Troţki se formase ca revoluţionar, ci şi un centru activ al răspândirii noilor idei politice (nu trebuie să uităm că la acea vreme Odessa devenise o mică putere industrială în continuă creştere şi dispunea de 47 de instituţii de învăţământ superior!). Deşi, odată cu trecerea sub control sovietic, în 1920, portul de la Marea Neagră îşi pierduse funcţia principală pe care o exercita cu succes încă din vremurile când era un mic aşezământ otoman – aceea de important centru comercial cu deschidere spre Vest – , acesta păstrase, cu siguranţă, farmecul primit de-a lungul istoriei de la străinii, celebri sau nu, care îi călcaseră pragul.

 

„Fortăreaţa bolşevismului” trebuie apărată cu toate forţele disponibile!

Atacul german asupra URSS în noaptea de 22 iunie 1941 i-a luat prin surprindere pe locuitorii Odessei, la fel de speriaţi de desfăşurarea evenimentelor ca şi ceilalţi cetăţeni sovietici. Discursul emoţionant al lui Stalin, din 3 iulie 1941, reuşise să convingă chiar şi rezistenţa anti-sovietică din Odessa că inamicul nazist trebuie învins prin eforturile cumulate ale Armatei Roşii şi ale populaţiei civile. Într-adevăr, pe parcursul celor două luni de asediu ale trupelor române, atât locuitorii Odessei, cât şi trupele sovietice au utilizat toate mijloacele disponibile pentru a se apăra.

În planurile militare sovietice realizate după declanşarea Operaţiunii Barbarossa, Odessa căpătase o importanţă deosebită ca nod de comunicaţii principal al flancului sudic de pe Frontul de Est. De aceea, Cartierul General al Armatei Roşii a hotărât să transforme Odessa într-o „fortăreaţă a bolşevismului”, organizând apărarea sa prin corelarea forţelor terestre, navale şi aeriene. Eforturile de fortificare ale oraşului au fost susţinute cu ajutorul grupurilor de voluntari, locuitori ai Odessei. Au fost realizate lucrări defensive dezvoltate pe o suprafaţă de 240 de kilometri (tranşee, adăposturi din lemn şi pământ, şanţuri şi mine antitanc, catacombe, tuneluri subterane etc), iar pe străzile principale au fost amplasate baricade şi aşa-zisele puncte de rezistenţă (clădiri construite special pentru a întâmpina focul atacatorilor). Odată cu încercuirea Odessei de către trupele române şi germane, la 14 august 1941, partea sovietică a mobilizat forţe impresionante pentru apărarea oraşului. Apărarea terestră şi maritimă era asigurată de Armata de Litoral şi Baza Navală Odessa (cele două formând Raionul de Apărare Odessa la 19 august 1941), ambele aflate sub comanda contraamiralului G. V. Jukov şi a locţiitorului său, general-locotenent G. P. Sofronov. La 20 august, comandantul Frontului Sudic, mareşalul Budionnîi, transmitea consiliului militar din Odessa un mesaj extrem de important care arăta că sovieticii nu aveau de gând să fugă din calea trupelor germane: „ Vă ordon: Odessa nu trebuie să se predea în nicio circumstanţă!” Lupta începuse.

Cele două formaţiuni militare sovietice (Armata de litoral şi Baza Navală Odessa) au trimis în luptă aproximativ 150.000 de soldaţi, 20 de tancuri şi blindate, 250 de piese de artilerie, aproximativ 60 de avioane de vânătoare. Majoritatea acestor capabilităţi vor fi trimise pe frontul din Crimeea, în urma deciziei sovietice de evacuare a Odessei, din 16 octombrie 1941.

 

Paradoxal, traiul de război mulţumea populaţia din Odessa

Încă de la sfârşitul lunii iunie, autorităţile locale trecuseră la acţiunile de evacuare a oraşului, prin directiva Comitetului de Stat al Apărării din 30 iunie dispunându-se ca acţiune prioritară evacuarea întreprinderilor şi a stocurilor de alimente, precum şi a cetăţenilor care nu luau parte la operaţiunile militare. Din cauza dificultăţilor întâmpinate cu liniile de comunicaţii şi transport, evacuarea nu a putut fi realizată la nivelul aşteptărilor, provocând haos şi teamă în rândurile populaţiei civile. La începutul lunii august, pe măsură ce zvonurile privind apropierea trupelor inamice se intensificau, locuitorii Odessei încercau să se salveze pe cont propriu. Accesul restrâns la informaţii şi propaganda sovietică tot mai activă i-au determinat pe mulţi dintre cei rămaşi pe front să se alăture luptei. La 18 august, după ce trupele române începuseră asaltul asupra Odessei, în fiecare raion al oraşului cel puţin 3.000 de oameni – femei, copii şi bărbaţi – participau deja la construirea fortificaţiilor.

În mod paradoxal, traiul de război mulţumea populaţia rămasă pe front, care se putea „bucura” acum de mai multă hrană şi de un acces tot mai crescut la bunuri considerate „de lux” în societatea sovietică, precum îmbrăcăminte, încălţăminte şi obiecte de uz casnic. Deşi această situaţie era doar o urmare a întreruperii exporturilor către ţările Uniunii Sovietice, stocurile de marfă fiind oprite în port odată cu declanşarea ostilităţilor, cetăţenii Odessei începuseră să creadă în bunăvoinţa conducătorilor de la Kremlin. Totodată, creşterea gradului de încredere în autorităţile comuniste s-a datorat, în mare parte, şi propagandei de război, vizibilă cu precădere în paginile publicaţiei „În luptă pentru Odessa nativă!”, care zilnic încerca să îi convingă pe cititori că „Odessa este şi va fi sovietică!”. Fiecare locuitor al portului ucrainean trebuia convins să nu lase în mâna românilor „fortăreaţa bolşevismului”: „Responsabilitatea sfântă a fiecărui cetăţean este să ofere toată puterea sa, dacă trebuie chiar viaţa, patriei şi oraşului nostru. Odessa a fost, este şi va fi fortăreaţa de necucerit a bolşevismului de la Marea Neagră!”

 

Portul de la Marea Neagră nu mai era o prioritate

La începutul lunii septembrie, pierderile înregistrate de Armata 4 şi oboseala soldaţilor români îşi spuneau cuvântul, iar sovieticii păreau să fie învingători. Ordinul de ocupare a Crimeii, emis de Hitler la 21 august, şi cele două mari bătălii (ale Kievului şi Leningradului) aveau să fie, însă, hotărâtoare asupra destinului Odessei. Armata Roşie trebuia acum să îşi concentreze efortul asupra punctelor menţionate mai sus, care, odată căzute în mâna forţelor Axei, ar fi reprezentat sfârşitul Uniunii Sovietice. Portul de la Marea Neagră înceta să mai reprezinte o prioritate pentru Cartierul General Sovietic, astfel încât, la 30 septembrie, acesta ordonă retragerea trupelor pentru a le dispune pe frontul din Crimeea (transferul urma să aibă loc până pe 16 octombrie), unde trupele Wehrmacht-ului câştigau teren. În mod surprinzător, soldaţii Armatei Roşii renunţau la luptă exact în momentul când ar fi putut să o câştige, o situaţie demonstrată şi de contraatacul de la Dalnik, din 2 octombrie, finalizat cu succes. În aceste condiţii, am putea considera decizia URSS un semn de laşitate? Nimic din cele prezentate nu ne arată că armata sovietică a dat dovadă de laşitate. În toamna anului 1941, Uniunea Sovietică a ales să renunţe la apărarea Odessei, sperând că astfel se va putea salva. Având în vedere desfăşurarea ulterioară a războiului, nu ne putem îndoi că alegerea nu a fost cea corectă.

 

Organizarea zonei fortificate Odessa pentru apărare

Изображение

Foto: Portul Odessa şi împrejurimile, 22 octombrie 1941

„Odessa este cel mai mare port comercial de la sudul ţării şi baza maritimă militară a flotei din Marea Neagră. Ea are o mare importanţă economică şi militară. În vara şi toamna anului 1941, importanţa Odessei a crescut şi mai mult, deoarece, în legătură cu retragerea Armatei Roşii, fluxul în acest port al mărfurilor care erau destinate pentru export pe mare din regiunile sudice ale URSS (Nicolaevski, Herson, Odessa, etc.) spre Orient a crescut mult. Numai în iulie 1941 portul a trimis 58 mii tone, iar în august 6.716 mii tone diferite mărfuri.

O importanţă şi mai mare a căpătat Odessa ca bază înaintată a flotei din Marea Neagră. La 4 august, comandantul şef al flotei maritime militare, amiralalul N. G. Kuzneţov, a dat indicaţii Consiliului Militar al Flotei din Marea Neagră de organizare şi executare a apărării Odessei în orice condiţii. Comandantului bazei militare maritime Odessa i s-a ordonat ca împreună cu comandantul trupelor de uscat să elaboreze Planul de apărare al oraşului, cu utilizarea artileriei navale şi în special de coastă pentru acţiuni asupra trupelor terestre. Comandantul german acorda o importanţă uriaşă cuceririi Odessei. Supremaţia flotei sovietice pe Marea Neagră îi neliniştea pe germani. De asemenea, oferea posibilitatea deplasării ulterioare a trupelor proprii prin Ucraina spre Caucaz şi zona dincolo de Caucaz. În legătură cu aceasta, scopul apropiat al grupului de armate «Sud» este cucerirea Crimeei şi a bazei principale a flotei Mării Negre-Sevastopol.

Importanţa pe care o acorda comandamentul german fascist cuceririi Odessei se vede şi din faptul că pentru realizarea acestui scop a fost afectată întreaga armată română. Încă de la începutul lui august, comandamentul român a aruncat asupra Odessei forţe înarmate, iar apoi, pe măsura desfăşurării luptei, ele au crescut permanent. La 15 august, pe căile de acces spre Odessa se aflau deja 8 Divizii inamice (din ele una de Tc) şi 2 brigăzi cavalerie. Pe lângă acestea, spre Odessa s-au deplasat încă 2 Divizii infanterie şi 1 Brigadă cavalerie. În compunerea trupelor destinate pentru cucerirea Odessei intrau, de asemenea, unităţi ale Diviziei 72 infanterie germană. Acţiunile acestor trupe erau sprijinite de peste 100 avioane.

În legătură cu înaintarea inamicului spre Pervomaisk şi ameninţarea învăluirii în adâncime a frontului de sud, Cartierul General la 5 august a dat indicaţia de a se retrage trupele frontului pe aliniamentul Cighirin-Voznesensk-estuarul Nistrului. Simultan, comandantul frontului de sud a primit ordinul Cartierului General: «...Odessa să nu fie cedată şi să fie apărată până la ultima posibilitate, atrăgând, pentru soluţionarea misiunii, flota Mării Negre». Executarea acestei misiuni a fost atribuită Armatei Independente Primorsk, navelor, aviaţiei şi unităţilor apărării de coastă a flotei Mării Negre.

Trupele Armatei Independente Primorsk, în compunerea căreia intrau 2 divizii infanterie şi o brigadă de cavalerie, până la 10 august au oprit asaltul forţelor superioare ale inamicului pe căile de acces îndepărtate spre Odessa, dar apoi au fost forţate să se retragă pe linia Koblevo-Svedlovo-Kubanka-Cebotarekva-Kagarlâk, estuarul Nistru, unde au oprit înaintarea trupelor române.

Pentru crearea unei apărări sigure a Odessei şi, de asemenea, pentru organizarea unei cooperări strânse a trupelor uscate cu navele şi artileria flotei Mării Negre, apărarea căilor de acces spre Odessa, la ordinul comandantului armatei Primorsk, a fost împărţit, la 13 august, în sectoarele estic, vestic şi sudic. A început construirea intensă a lucrărilor de apărare şi perfecţionarea aliniamentelor de apărare deja pregătite, a aliniamentelor înaintate principale şi de acoperire a oraşului. Pe lângă acestea, pe căile de acces, spre aliniamentul înaintat s-au înălţat puncte de sprijin independente şi poziţii în bretelă. La toate aceste lucrări a luat parte activă populaţia Odessei. La lucrările de apărare, începând cu 20 august, au lucrat zilnic 10-12 mii de oameni, 100 de maşini şi 400 de căruţe. În total, la construirea aliniamentelor de apărare au luat parte până la 100 de mii de oameni. Amenajarea genistică a terenului a fost condusă de general-maior de geniu A. F. Hrenov.

Ca urmare a unirii eroice a locuitorilor Odessei şi a personalului armatei, spre sfârşitul lunii septembrie, oraşul a fost înconjurat de lucrări de apărare pe o lungime de 250 km de oraş. Flancurile lui se sprijineau pe obstacole de apă: estuarele Adjalâk şi Nistru. Aliniamentul principal (cca. 60 km), înălţat la 10-14 km de periferia oraşului, trecea pe la gurile Adjalâk-ului şi marginea de sud a Ghilendor-ului spre Protopopovka, Sniliakovo, Dalnik, Tatarka, Suhoi Liman. Aliniamentul de acoperire trecea la 6-10 km de oraş. Pe linia oraşului au fost create fâşii de apărare care au fost destinate atât pentru ducerea luptelor chiar în Odessa, cât şi pentru acoperirea retragerii ultimilor ei apărători. Circa 250 de baricade au despărţit străzile oraşului. (...)

De la 10 august, trupele inamicului (Armata 4 română – n.a.) au întreprins numeroase atacuri pe întreg frontul de apărare al Armatei Independente Primorsk, încercând să cucerească Odessa din mişcare. Toate aceste atacuri au fost respinse. După 15 august, inamicul a fost forţat să schimbe metodele de luptă pentru învăluirea Odessei. El a trecut la ofensiva pe întreg frontul spre executarea de lovituri pe flancurile aliniamentelor de apărare, mizând să pătrundă spre oraş dinspre N-E şi N-V. Dar şi aceste planuri s-au năruit ca urmare a contraloviturilor trupelor sovietice.

Un mare rol în apărarea oraşului l-a jucat infanteria marină. Încă de la 8 august, din personalul flotei au fost alcătuite două regimente. Infanteria marină împreună cu unităţile Armatei Primorsk, cu sprijinul de foc al bateriilor de coastă şi artileriei navale, a adjudecat toate încercările inamicului de a cuceri oraşul. Între 15-17 august, marinarii, trecând de nenumărate ori la contraatacuri, au scos trupele române din localitatea Buldinka, au încercuit şi au nimicit câteva subunităţi române. Ulterior, pentru completarea unităţilor trupelor de uscat, spre Odessa s-au mai îndreptat câteva detaşamente formate din personalul navelor flotei Mării Negre. În total, în luptele de la Odessa au luptat 8.000 de marinari. În luptele de pe căile de acces spre Odessa cu trupele de uscat au cooperat şi forţele navale ale flotei. Artileria de coastă a bazei maritime militare Odessa a fost inclusă, de asemenea, în sistemul unic general al focului de artilerie de pe frontul de uscat. În acelaşi sistem, în caz de necesitate, se includea şi artileria navală.

Ca rezultat al desprinderii Armatei Primorsk de forţele principale şi comandamentele direcţiei S-V, au apărut greutăţi în conducerea armatei, cu aprovizionarea ei şi organizarea cooperării cu flota. La 16 august, comandantul şef al Direcţiei de S-V s-a adresat Cartierului General cu cererea de a trece în subordinea Armatei Primorsk, comandantului flotei Mării Negre (?), numindu-l pe comandantul de arme întrunite în calitate de ajutor al comandantului.

Pe 19 august, Cartierul General a format Raionul de apărare al Odessei, incluzând în el trupele Armatei Primorsk şi ale bazei maritime militare Odessa cu compunerea navală afectată ei. Comandant al raionului de apărare a fost numit comandantul bazei maritime militare Odessa, contraamiralul G. V. Jukov, ca locţiitor al său – comandantul Armatei Primorsk, F. M. G. P. Sofronov, ca membri ai Consiliului Militar – comisarul de brigadă I. I. Azarov şi comisarul de divizie F. H. Veronin.

Flota Mării Negre a primit misiunea să sprijine cu focul de artilerie al bateriilor şi navelor de coastă lupta trupelor de uscat, să asigure transportul întăriturilor, armamentului şi echipamentului la Odessa şi, de asemenea, evacuarea din oraş a răniţilor, a populaţiei şi a bunurilor de preţ”

(Istoria Marelui Război Pentru Apărarea Patriei (1941-1945), vol. 2, Moscova, 1961, p. 46-47)


Сперва дай людям, потом с них спрашивай.


# NETSLOV

NETSLOV

    «Fortunate Son»

  • Topic Starter

  • OFFLINE
  • Администраторы
  • Активность
    5 661
  • 6 203 сообщений
  • Создал тем: 757
  • 1555 благодарностей

Отправлено 08 мая 2013 - 23:08

Cum un mareşal sovietic l-a salvat de la moarte pe primarul român al Odessei în 1941
 
Autor: Igor Caşu
 
Изображение

În perioada Campaniei din Est, România a administrat teritoriul dintre Nistru şi Bug, numit Transnistria, inclusiv oraşul Odessa. Primar general al oraşului – cel mai important port sovietic la Marea Neagră – a fost basarabeanul Gherman Pântea. În acelaşi timp, guvernator civil al Transnistriei a fost profesorul Gheorghe Alexianu.

După încheierea războiului, autorităţile sovietice au insistat ca personalităţile implicate direct în administrarea Transnistriei să fie condamnate ca şi criminali de război. Astfel, Gheorghe Alexianu a fost condamnat la pedeapsa capitală, fiind executat împreună cu Mareşalul Ion Antonescu. După logica sovieticilor, se aştepta ca şi Gherman Pântea să aibă parte de acelaşi tratament, date fiind atrocităţile comise pe timp de război de către autorităţile germane şi române împotriva populaţiei civile a Odessei, a comuniştilor şi a partizanilor din catacombe, dar mai ales a evreilor. Acest lucru nu s-a întâmplat.

Cum a fost posibil ca Pântea să scape neexecutat, ştiindu-se că sovieticii nu iertau pe nimeni în asemenea cazuri? Mai cu seamă că primarul Odessei a fost şi membru marcant al Sfatului Ţării, numit organ „contrarevoluţionar” de sovietici, care ar fi contribuit la „trădarea intereselor populaţiei basarabene” şi unirea ei cu România... Răspundem la această întrebare în cele ce urmează.

Gherman Pântea s-a născut la 14 mai 1894 în comuna Zăicani, plasa Râşcani din judeţul Bălţi, în familia avocatului Vasile Pântea. A încheiat ca premiant şcoala primară din localitate, apoi a urmat şcoala medie din Glodeni, mai târziu – Şcoala Normală din Cetatea Albă. În plin război mondial, în 1915, şi-a încheiat studiile şi a fost repartizat la şcoala de ofiţeri din Kiev, devenind în scurt timp, la 1 decembrie 1915, sublocotenent. A fost repartizat ca traducător în cadrul Armatei a 4-a ruse de pe frontul român, cu sediul la Roman. După revoluţia rusă din februarie 1917, e devenit delegat, ulterior chiar preşedinte al Comitetului Central executiv moldovenesc al Uniunii soldaţilor şi ofiţerilor, care va veni cu iniţiativa creării Sfatului Ţării. Pântea s-a întâlnit cu Alexandr Kerenski, şeful guvernului provizoriu rus, dar şi cu Lenin, la începutul lui octombrie 1917, pledând în faţa acestora pentru crearea unităţilor militare moldoveneşti. A fost ministru de război în Consiliul de directorial Basarabiei (guvernul) şi a avut un rol important în unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. În interbelic, a fost membru al Partidului Naţional Liberal, primar în câteva rânduri al capitalei basarabene (în 1923, 1927-1928 şi 1932). A avut relaţii bune cu reprezentanţi ai diferitor naţionalităţi din Basarabia, printre care ruşi, evrei, ucraineni şi, deşi nu avea vederi de stânga, cu atât mai mult comuniste, a fost avocatul apărării grupului celor 108 simpatizanţi comunişti, conduşi de Pavel Tkacenko, inculpaţi în organizarea rebeliunii de la Tatarbunar din septembrie 1924.

 

Campania din Est şi numirea ca primar al Odessei, 1941-1944

Începutul războiului germano-sovietic l-a găsit pe Gherman Pântea la Huşi, în calitate de consilier juridic al generalului Nicolae Ciupercă, şef al Armatei a 4-a. La 14 iulie, când a fost eliberat Chişinăul de trupele sovietice, a revenit pentru scurt timp în capitala Basarabiei. După cum a stabilit istoricul Ion Constantin – care a scris o carte excelentă şi bine documentată despre Gherman Pântea (apărută la editura Biblioteca Bucureştilor în 2010) –, acesta a avut un rol decisiv în salvarea a 98 de persoane din lista celor 100 care urmau să fie executate de către autorităţile române. Pântea a demonstrat că lista e alcătuită de răuvoitori, care voiau să se răzbune pe oameni cu vederi de stânga din capitala basarabeană, dar care, după părerea sa, nu reprezentau un pericol pentru România.

După asediul prelungit al Odessei (august-octombrie 1941), Gherman Pântea a fost numit de către mareşalul Ion Antonescu primar general al oraşului, deşi Gheorghe Alexianu şi alţi funcţionari de la Bucureşti şi din armată nu-l agreau pe acesta din varii motive. Intenţia lui Antonescu a fost însă aceea de a numi în calitate de primar al Odessei un administrator cu experienţă şi totodată un bun cunoscător al limbii şi mentalităţii ruse.

 

Locuitorii Odessei îl numeau „naş papaşa” (tatăl nostru)

Gherman Pântea admira oraşul Odessa şi spiritul acestei urbe cosmopolite încă din anii în care era elev la Şcoala Normală din Cetatea Albă (1910-1915), oprindu-se în Odessa pentru câtva timp de fiecare dată când mergea acasă cu trenul. Nu s-a gândit totuşi niciodată că ar putea să devină edilul oraşului pe care nu-l mai văzuse de 24 de ani. O dată numit primar general, Pântea a restabilit în timp record transportul, aprovizionarea cu apă şi buna funcţionare a industriei şi a comerţului. În două luni de zile a repus în funcţiune staţia electrică, graţie negocierii cu inginerii sovietici rămaşi în oraş. Deşi era război, a pus pe picioare peste 2.000 de întreprinderi comerciale şi industriale, care au angajat în câmpul muncii 150.000 de muncitori locali. Bugetul oraşului în anul 1943 a ajuns la suma impunătoare de 170 de milioane de mărci (10.200.000.000 de lei). A redeschis Universitatea şi Opera din Odessa, teatrele, inclusiv pe cel evreiesc, precum şi alte instituţii de educaţie şi culturale din urbe. A alocat în permanenţă fonduri importante pentru populaţia săracă a Odessei, fapt pentru care era foarte mult apreciat de odessiţi, care îl numeau „naş papaşa” (tatăl nostru). A ajutat pe mulţi, inclusiv pe Elena Rudenko, soţia profesorului Rudenko de la universitate şi sora mareşalului sovietic Tolbuhin. Funcţionară la primăria din Odessa, Elena a avut la un moment dat nevoie de o intervenţie chirurgicală, însă, iniţial, renumitul chirurg Pavel Ceasovnikov, rector al Universităţii, a refuzat, pe motiv că nu putea face operaţie surorii unui mare lider bolşevic. La insistenţa lui Pântea, Ceasovnikov a fost de acord să realizeze procedura chirurgicală, salvându-i astfel viaţa Elenei Rudenko.

 

Explozia şi represaliile

Aruncarea în aer a Comandamentului român, aflat în incinta fostului NKVD regional din Odessa, a avut loc la doar câteva zile după instaurarea administraţiei româneşti în oraş. Gherman Pântea fusese înştiinţat din timp de o cetăţeancă despre faptul că acea clădire fusese minată de trupele sovietice în retragere. Imediat se ordonase o verificare a acestei informaţii. Explozibilul fusese însă bine izolat şi geniştii nu au identificaseră nicio urmă. Dar pe 22 octombrie, la ora 17.35, când în clădire se adunau ofiţeri români şi germani de rang înalt pentru o şedinţă lărgită, edificiul a fost aruncat în aer, pierind în explozie peste 100 de persoane.

În urma acestei explozii, până a veni ordine exacte de la Bucureşti, conducerea militară românească, împreună cu cea germană, a ordonat spânzurarea a 450 de persoane nevinovate, majoritatea acestora fiind evrei. Mai mult, a fost dat ordin de evacuare a întregii populaţii evreieşti din Odessa în direcţia Dalnik.La acea vreme evreii din oraş numărau aproximativ 50.000 de persoane, dintre care vreo 25 mii luaseră imediat drumul pribegiei după cele întâmplate la 22 octombrie. Pântea a intervenit pe lângă autorităţile militare, afirmând că va fi o catastrofă dacă evreii pleacă din oraş, insistând asupra rolului lor în buna funcţionare a economiei. Ajungând din urmă convoaiele care plecau spre Dalnik, primarul le-a spus că a fost o greşeală şi că se pot întoarce în oraş, iar majoritatea asta au şi făcut.

Între timp, fără a se cunoaşte numărul total al morţilor în urma exploziei, Ion Antonescu a ordonat executarea a 200 de locuitori ai Odessei pentru fiecare ofiţer şi a câte 100 de locuitori pentru fiecare soldat sau civil ucis. Gherman Pântea a protestat vehement, bănuind că Antonescu nu era la curent cu numărul total al persoanelor care urmau a fi executate în operaţiunea de represalii – aproximativ 20.000 de oameni. Dat fiind ordinul primit, conducerea militară a regretat în acest moment că a permis primarului revenirea evreilor în Odessa, spunând că în afara oraşului era uşor să execute 20.000 de persoane; acum era însă imposibil. Astfel, datorită intervenţiei lui Pântea, au fost executaţi numai aproximativ 2.000-3.000 de evrei, dintre cei care nu reuşiseră încă să revină în Odessa. Cu toate acestea, după ani de zile, basarabeanul se simţea vinovat că nu a putut să evite şi moartea acestora: „dar crima mare rămâne crimă, şi faptul rămâne fapt, s-au omorât oameni absolut nevinovaţi; aceasta este cea mai neagră pagină a noastră, care ne-a făcut mare rău, căci am devenit de o cruzime nemaipomenită, noi, un popor bun şi milos, căci aşa este românul din fire”.

Mai târziu, la începutul anului 1942, evacuarea evreilor a fost făcută totuşi, în urma insistenţelor autorităţilor militare, române şi germane în egală măsură, aceştia justificând acţiunea prin iminenţa unui atac sovietic asupra oraşului dinspre Crimeea şi prin comportamentul potenţial neloial al evreilor în asemenea condiţii. Atacul n-a venit însă decât la sfârşitul lui 1943. Numai aproximativ 5.000 de evrei au fost lăsaţi în oraş, aşa numiţii evrei cairami, adică cei care respectau doar sâmbăta ca sărbătoare evreiască, dar care erau percepuţi drept creştini, atât de către populaţia creştină, cât şi de către ceilalţi evrei.

 

Evacuarea din Odessa, arestarea şi sprijinul nesperat al mareşalului Tolbuhin

În faţa trupelor sovietice care asediau oraşul, Gherman Pântea s-a evacuat din Odessa împreună cu autorităţile române şi germane. Nu înainte însă de a-şi lua rămas bun de la funcţionarii cu care lucrase (peste 12.000), de la studenţii şi profesorii universităţii, precum şi de la conducerea şi muncitorii întreprinderilor pe care le-a sprijinit să-şi reia activitatea după octombrie 1941. Pântea a revenit la Bucureşti, dar, în scurt timp, a trebuit să se ascundă de forţele de ordine comunizante, care l-au dat în căutare. Se spune, astfel, că în prima şedinţă a guvernului Sănătescu, din 24 august 1944 – guvern instaurat după arestarea lui Ion Antonescu o zi mai devreme – Pântea fusese inclus pe lista criminalilor de război la insistenţa generalului Gheorghe Potopeanu, ultimul guvernator al Transnistriei şi deţinător acum a două portofolii, cel de la economie şi cel de la finanţe. În 21 iunie 1946, dosarul lui Pântea a fost însă clasat, la cererea Comisiei Aliate de Control şi, personal, a preşedintelui acesteia; nimeni altul decât mareşalul sovietic Tolbuhin, care i-a mulţumit astfel fostului primar al Odessei pentru că i-a salvat sora de la moarte.

După o scurtă perioadă în libertate, în 1947, Pântea a plecat din nou în clandestinitate din cauza unui alt vechi duşman de-ai săi, Ilie Cătărău, un agent bolşevic basarabean, pe care Pântea l-a expulzat din Chişinău peste Nistru la începutul lui ianuarie 1918. Fostul primar al Odessei s-a ascuns pe la Craiova şi Sibiu, dar mai venea din când în când la Bucureşti cu acte false, fiind în cele din urmă deconspirat şi arestat la 12 decembrie 1949. Judecata a durat trei ani, iar Pântea a fost interogat şi de Alexandru Nicolschi, atunci subdirector al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. A fost înfundat în cele din urmă din pricina a încă doi basarabeni de la care nu se aştepta la un astfel de comportament: Gheorghe Stere, fiul lui Constantin Stere, preşedinte al Tribunalului Suprem al RPR, şi Alexandru Mâţă, agent sovietic în interbelic, ca şi fiul lui Stere, ajuns mare şef sub „democraţia populară” – asta, dacă e să-i dăm crezare românului transnistrean Nichita Smochină care afirmă acest lucru în amintirile sale publicate recent.

 

Hăituit până la sfârşitul vieţii

Pântea fost încarcerat, pe rând, la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Gherla, Piteşti şi Poarta Albă. De data asta, Tolbuhin n-a mai putut să-l ajute; plecase din România în 1947, iar în 1949, la doar 55 de ani, decedase. Fostul primar al Odessei a fost eliberat în 1955 în urma decretului de amnistie, în contextul unei destalinizări timide din România, şi achitat în anul următor. A aflat abia după aceasta că principalul cap de acuzare invocat de tribunal era acela că ar fi fost membru al Comisiei de Evacuare a evreilor din Odessa; ceea ce nu corespundea adevărului. Unii evrei au mărturisit în favoarea sa, afirmând că multora le-a salvat viaţa. La şedinţa în care a fost achitat a depus mărturie şi Taisia Arnăutu-Jerebenco, artistă a Operei din Odessa, care a evocat amintirea pozitivă pe care o aveau locuitorii oraşului despre Gherman Pântea.

După ce a fost eliberat şi achitat, Securitatea l-a urmărit în permanenţă, încercând chiar să-l racoleze la un moment dat. Gherman Pântea a refuzat insistent aceste oferte, precum şi utilizarea sa în scopuri propagandistice de către presa oficială. S-a stins din viaţă la 1 februarie 1968 în condiţii suspecte, căzând brusc pe stradă, după ce ieşise din cafeneaua de lângă casă, pe care o frecventa adesea. Constantin Tomescu – fost secretar al cancelariei Basarabiei în perioada interbelică şi profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău – scrie în memoriile sale, păstrate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, că Pântea ar fi fost otrăvit de cineva care nu a vrut ca acesta să participe la manifestarea dedicată împlinirii celor 50 de ani de la unirea Basarabiei cu România; manifestarea era programată să aibă loc la două luni după moartea sa.

Gherman Pântea a scăpat, aşadar, de extrădarea în URSS graţie mărturiilor locuitorilor Odessei, dar şi a intervenţiei sale pentru salvarea de la moarte a surorii mareşalului sovietic Tolbuhin. Iar rolul său în crearea Sfatului Ţării – chestiune care era, până la urmă, de neiertat, de către sovietici – a fost cu totul şi cu totul ignorat, graţie, probabil, apărării grupului Tkacenko în anul 1924. Pântea a fost condamnat însă în România comunistă la şase ani de puşcărie pentru „trădarea clasei muncitoare”. Nu se ştie în acest moment dacă nu cumva condamnarea sa în România nu fusese cerută chiar de Moscova după dispariţia protectorului său, Tolbuhin.


Сперва дай людям, потом с них спрашивай.


# NETSLOV

NETSLOV

    «Fortunate Son»

  • Topic Starter

  • OFFLINE
  • Администраторы
  • Активность
    5 661
  • 6 203 сообщений
  • Создал тем: 757
  • 1555 благодарностей

Отправлено 08 мая 2013 - 23:40

De ce trebuia cucerită Odessa de Armata Română
 
Autor: Manuel Stănescu 
 
Изображение

Oraşul Odessa reprezenta o bază de operaţii importantă pentru sovietici, aflată în apropierea frontierelor României – la 150 km de Delta Dunării, 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 de km de Bucureşti şi zona petroliferă. La cererea expresă a generalului Antonescu, în bătălia de la Odessa au fost angajate în principal forţe române, reprezentând majoritatea unităţilor operative.

 

La 27 iulie 1941, motivând desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului, Adolf Hitler a solicitat Conducătorului statului român, generalul Antonescu, continuarea acţiunilor militare şi dincolo de Nistru. Acesta a răspuns, la 31 iulie, declarând că „va merge până la capăt”, că „nu pune niciun fel de condiţii şi nu discută cu nimic această cooperare militară într-un nou teritoriu”, că are „deplină încredere în justiţia pe care Führer-ul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român”[1]. Făcând acest lucru, Antonescu urmărea să obţină sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de vest a ţării.

La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Conducătorul statului român preciza, în stilul său caracteristic: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi, dacă am pornit la luptă, fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici. Ca doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să-i spună celuilalt: eu nu te mai ajut pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi cum mi se poate pretinde mie să fac eu aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!”[2]

„Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă”

ИзображениеDacă, din punct de vedere politic şi din alte considerente, trecerea Nistrului poate constitui un subiect de discuţie (în condiţiile în care analiza ţine cont de împrejurările acelui moment din istorie, nu de cele post factum, cum se procedează de obicei), din punct de vedere militar nu există nicio urmă de îndoială privind necesitatea continuării acţiunilor de luptă, într-un moment în care armatele sovietice nu erau nici pe departe înfrânte şi în care armata ungară continua lupta alături de Wehrmacht. De altfel, după 1989 nu a fost pusă niciodată sub semnul întrebării motivaţia trecerii Tisei de către armata română în 1944, trupele noastre ajungând să lupte până pe teritoriul Austriei, ceea ce demonstrează că, în situaţii asemănătoare, criteriile de evaluare sunt subiective. De aceea, decizia lui Ion Antonescu de a continua participarea la război dincolo de Nistru a fost, după cum apreciază istoricii Florin Constantiniu şi Ilie Schipor, „Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă”.

În acest context, după eliberarea părţii de nord a Basarabiei, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a primit misiunea de a forţa Nistrul la nord de Moghilev, de a străpunge linia fortificată „Stalin” şi de a continua ofensiva spre Bug. Declanşată la 21 iulie, ofensiva la est de Nistru s-a încadrat în concepţia generală a Înaltului Comandament german, Armata 3 atingând Bugul la 10 august 1941. Acţiunile ulterioare au fost determinate de cererea pe care Hitler a adresat-o lui Ion Antonescu, la 14 august, ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi în Crimeea. În urma răspunsului afirmativ dat de Conducătorul statului român, Armata a 3-a a reluat, la 20 august, înaintarea spre Nipru, pe care l-a trecut la 15 septembrie 1941, îndreptându-se, alături de Armata 11 germană, spre Crimeea.

De ce era nevoie de cucerirea Odessei

După eliberarea părţilor centrale şi sudice ale Basarabiei, cea mai importantă operaţiune desfăşurată de România pe Frontul de Est a fost campania Armatei a 4-a pentru cucerirea Odessei, desfăşurată între 8 august şi 16 octombrie 1941. Din punct de vedere strict militar, necesitatea strategică a bătăliei pentru Odessa e dincolo de orice dubiu. Oraşul reprezenta principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar 150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona petroliferă, de unde forţele sovietice puteau interveni uşor pentru anihilarea victoriei româneşti şi germane obţinute cu puţin timp înainte. „A ne fi mulţumit să înconjurăm Odessa – aprecia generalul Radu R. Rosseti – ar fi însemnat să păstrăm mereu un spin în coasta noastră şi să dăm posibilitatea ruşilor să adune, transportându-le pe mare, numeroase forţe, cu care să ne fi atacat în momentul ce l-ar fi socotit prielnic”[3]. La cererea generalului Ion Antonescu, în bătălia de la Odessa au fost angajate în principal forţe române. „Atitudinea sa – consemnează un istoric german – oglindea din nou optimismul pe care, în pofida pierderilor grele din primele două zile ale atacului, comandamentul român continua să-l păstreze în ceea ce priveşte o victorie asupra ruşilor la Odessa. De abia în zilele următoare ale atacului, sărace în rezultate favorabile, speranţele românilor au scăzut”[4].

Ofensiva a început la 8 august 1941, până la 11 august forţele române blocând şi interzicând retragerea forţelor sovietice spre nord şi est. Rezistenta inamicului s-a dovedit extrem de îndârjită, inclusiv pe parcursul reluării ofensivei la 18 august. În contextul în care pătrunderea realizată de diviziile Armatei 4 era destul de redusă, din pricina puternicei rezistenţe opuse de sovietici, generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, constata deja „o anumită nervozitate”, ceea ce l-a determinat să se deplaseze, în prima parte a lunii august 1941, la Iaşi, unde se afla Cartierul General al lui Ion Antonescu (în trenul de comandament „Patria”) şi să-l informeze despre „nemulţumirea” constatată în rândurile cercurilor de conducere superioară a armatei germane. Conducătorul statului român nu s-a arătat deloc surprins, exprimându-şi „propria-i nemulţumire despre înfăţişarea operaţiilor”[5].

ИзображениеMareşalul Antonescu şi Regele Mihai , pe front la Odessa

Deşi se discuta intens cu Şeful Misiunii Militare Germane, generalul Arthur Hauffe, acordarea unui sprijin militar constând în trimiterea unor regimente de artilerie, Armata 4 a continuat, fără a aştepta sosirea forţelor germane, acţiunile ofensive la flancul sudic şi cel de nord, în zilele de 23 şi 24 august, însă rezultatele au fost minime. Atacul a fost reluat la 28 august, dar rezultatele au nemulţumit din nou detaşamentele de legătură germane. Mai mult, la 2 septembrie, trupele sovietice au contraatacat, pătrunzând în dispozitivul Diviziei 8 Infanterie. Cooperarea efectivă în luptă avea să se producă în scurt timp, începând cu 3 septembrie 1941, când Batalionul 70 pionieri german a acţionat alături de trupele române. Concomitent, Ion Antonescu a solicitat cu insistenţă intervenţia aviaţiei germane şi trimiterea a cinci batalioane de pionieri. Conştient de importanţa cuceririi Odessei, comandamentul german a trimis în zonă, în urma intervenţiei generalului Hauffe din 4 septembrie, noi forţe germane, care au fost puse la dispoziţia colonelului Courbiere, subordonat, la rându-i, direct, mareşalului (din 23 august) Antonescu[6].

Hauffe: „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă”

După lupte grele şi atacuri repetate, date cu noi forţe introduse în dispozitiv, s-a reuşit, până la 6 septembrie, să se ajungă în faţa poziţiei principale de rezistenţă. La 12 septembrie, trupele române, sprijinite de artileria germană, au reluat atacul, determinând retragerea forţelor inamice. Ofensiva a continuat la 17 septembrie, alături de trupele corpurilor 1 şi 11 armată române participând şi batalioanele 1 şi 2 din Regimentul 123 infanterie, batalionul 2 din Regimentul 121 infanterie, două companii din batalionul 71 pionieri, Statul Major al Regimentului 601 pionieri cu Batalionul 70 pionieri germane. Insuficienta coordonare a acţiunilor de luptă şi reacţia puternică a inamicului au făcut ca atacul să nu reuşească nici în zilele următoare. Mai mult, comandamentul sovietic a ordonat declanşarea, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1941, a unei ample acţiuni de debarcare maritimă şi aeriană, în urma căreia trupele Corpului 5 armată au fost obligate să se retragă 10-13 km. Sub impresia puternică produsă de contraatacul sovietic, Ion Antonescu a amânat reluarea atacurilor asupra Odessei, spre nemulţumirea colonelului Courbiere, care dorea să atace cu un grup de forţe în sectorul sudic al frontului, la vest de Odessa.

Cu prilejul analizei situaţiei militare din 24 septembrie, generalul Arthur Hauffe, care fusese decorat chiar în acea zi cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a II-a, şi-a exprimat regretul că, „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă”[7]. Ion Antonescu a rămas însă neclintit în decizia sa, declarând că nu va relua atacul decât atunci când vor sosi „puternice ajutoare germane”. Atitudinea comandamentului român a dezamăgit comandamentele superioare germane, generalul Hauffe fiind chemat la 26 septembrie 1941 la generalul Halder, la Cartierul General German din Prusia răsăriteană, unde, în mod cavaleresc, a luat apărarea comandamentului român şi a lui Ion Antonescu, în mod special. Pentru coordonarea asaltului final asupra Odessei, la 1 octombrie 1941, în trenul de comandament „Patria” a avut loc o întâlnire între mareşalul Ion Antonescu şi generalul Arthur Hauffe, după care, la 5 octombrie, Hitler a trimis o scrisoare prin care îşi anunţa hotărârea de a pune la dispoziţia frontului de la Odessa „mai multă artilerie grea, în funcţie de situaţie, şi o divizie de infanterie, după ce aceasta va deveni disponibilă”. În final, introducerea în luptă a unor forţe germane nu a mai fost necesară deoarece, la 16 octombrie 1941, când Armata 4 a reluat ofensiva, sovieticii, care îşi retrăseseră forţele principale, au opus o slabă rezistenţă.

Victoria de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri

Cucerirea Odessei, după două luni de lupte extrem de grele duse împotriva unui inamic bine înzestrat şi hotărât să reziste cu orice preţ într-un teren fortificat (circa 250 km de şanţuri anticar, tranşee şi diferite poziţii de luptă, întărite cu cazemate şi cupole metalice, 45 km reţele de sârmă ghimpată, 40.000 de mine antitanc şi antiinfanterie etc.[8]), care i-a favorizat pe apărători, a avut o importanţă deosebită pentru desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului. Imobilizarea unor importante forţe terestre (peste 100.000 de militari), de aviaţie, precum şi a majorităţii flotei de război şi comerciale sovietice din Marea Neagră a creat mari posibilităţi de acţiune forţelor germane, care au înaintat în acest timp circa 450 km spre est, până în apropierea Donului.

ИзображениеÎnfrângerea şi evacuarea trupelor sovietice din zona Odessa au consolidat siguranţa zonei petrolifere române şi au eliminat posibilităţile de acţiune în spatele flancului drept al trupelor germane şi române care acţionau în zona Mării de Azov şi în partea de nord a Crimeii. Succesul a fost obţinut cu mari eforturi, prin angajarea în luptă a şase corpuri de armată cu 18 divizii şi patru brigăzi independente, 24 divizioane de artilerie grea, şase batalioane şi şase grupuri de recunoaştere de corp de armată, 650 de avioane, două vedete rapide şi un submarin, care au executat incursiuni în Marea Neagră, în apropierea portului, precum şi a şapte baterii de artilerie grea germane, două batalioane de asalt şi o escadrilă de bombardament în picaj.

Având o importanţă incontestabilă în evoluţia viitoare a operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului germano-sovietic, victoria românească de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri în conducerea trupelor, în executarea misiunilor de luptă şi, în special, în dotarea unităţilor cu armament şi tehnică de luptă. Analizându-le, mareşalul Ion Antonescu făcea, la 14 decembrie 1941, un adevărat rechizitoriu la adresa celor care nu au asigurat în perioada interbelică condiţiile necesare pregătirii reale a armatei. „Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani – aprecia el – nu puteau fi decât dezastruoase. Comandamentele nepregătite au dus la nepregătirea ofiţerilor. Nepregătirea acestora a provocat pe aceea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap. Conducerea politică a statului, şi, în consecinţă, cea militară nu puteau duce decât la ce au dus: la dezastru. Acum însă se pune întrebarea: ce facem? Constatăm şi ne scobim în dinţi? Trebuie luat totul de la cap şi lucrat serios”. Mareşalul continua: „Iată ce aveam de spus pe marginea acestui rechizitoriu teribil, care nu poate lovi pe adevăraţii vinovaţi, oamenii politici şi regele Carol – care acum stau ascunşi, rod ce au furat, îşi freacă mâinile ca alţii să eşueze pentru ca să arate că ei nu sunt vinovaţi, ci poporul. Realitatea este că poporul e victima”[9].

„Opinia publică românească era foarte îngrijorată”

Atacul Odessei de către trupele române fără aport german a reprezentat decizia exclusivă a generalului (ulterior mareşal) Ion Antonescu. Motivele pentru care a insistat asupra acestui fapt ţin de structura interioară a personalităţii sale. În primul rând, a fost un calcul politic evident. Dorind să dovedească loialitate şi spirit de sacrificiu faţă de aliatul german, Conducătorul statului român spera să obţină cât mai mult în perspectiva păcii. Nu ezitase să critice arbitrajul de la Viena şi pierderea nordului Ardealului chiar şi în discuţiile particulare cu Adolf Hitler. Considera că sacrificiile vor fi din plin răsplătite în cazul unei victorii germane, care, în 1941, părea foarte probabilă.

În al doilea rând, Antonescu dorea să spele „ruşinea” abandonării fără luptă a teritoriilor româneşti din vara anului 1940. Având un ascuţit spirit al onoarei, considera că doar în luptă, prin sacrificii, se poate şterge „pata de dezonoare din cartea Neamului, de pe fruntea şi epoleţii” armatei. Şi astfel, neglijând concluziile campaniei din Basarabia şi nordul Bucovinei, Antonescu a decis ocuparea Odessei cu ajutorul Armatei a 4-a române şi sub conducere operativă exclusiv românească.

Odessa era, fără îndoială, un obiectiv foarte important, iar nevoia de a cuceri oraşul era dictată din necesităţi strategice evidente. Din punct de vedere militar, acţiunile armatei române s-au dovedit un fiasco. Concepţia operativă s-a schimbat de trei ori pe parcursul operaţiunii, în principal datorită necunoaşterii inamicului, a forţelor şi sistemului său de apărare. Curând, eşecurile atacurilor s-au repercutat la nivelul conducerii superioare, culminând cu înlocuirea comandantului Armatei a 4-a în plină campanie. Aşa cum subliniază generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, „cucerirea Odessei a devenit o problemă de prestigiu a armatei române [şi implicit a mareşalului Antonescu, n.n.]. De aceea, atacul era mereu reînnoit, fără a depăşi însă câştigarea unor poziţii infime. [...] Pierderile au devenit insuportabile. În mod corespunzător a crescut şi nervozitatea trupelor româneşti, adoptând forme critice. [...] Atacurile au fost reluate cu o îndârjire şi mai mare, fără alte rezultate decât noi pierderi şi mai grele încă. Comandantul Armatei a 4-a, generalul Ciupercă, a fost înlăturat din post şi înlocuit cu generalul Iacobici.[...] Opinia publică românească, care aflase de grelele pierderi, era foarte îngrijorată. Conducătorul de stat însuşi se găsea într-o mare iritare”[10].

Antonescu, orgoliosul

Cucerirea Odessei – care s-a făcut prin retragerea trupelor sovietice, nu printr-o capitulare – s-a realizat cu preţul unor jertfe enorme. În rapoartele şi evaluările ulterioare au ieşit la iveală toate disfuncţionalităţile majore, la toate palierele, de la soldat la general. În fiecare adnotare, Antonescu revine obsesiv la formula„greşelile făcute timp de 20 de ani”. Fără îndoială, haosul şi dezorganizarea ce au caracterizat perioada interbelică din punct de vedere al organizării ţării în vederea unui război au contribuit decisiv la incapacitatea trupelor române de a se adapta unui război modern. Pe de altă parte, campania din Basarabia ar fi trebuit să ridice semne de întrebare asupra capacităţii de luptă a armatei. Interesele politice şi morale au influenţat decizia Conducătorului statului de a ataca şi cuceri Odessa cu trupele Armatei a 4-a române, care i-a aparţinut, aşa cum am precizat deja, în exclusivitate.

Dorinţa „de a spăla ruşinea” conţinea însă şi evidente ambiţii personale. În fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Cabinetul militar, aflat la Arhivele Naţionale, există un dosar voluminos conţinând numeroase scrisori de felicitare primite de mareşal după cucerirea Odessei. Lista conţine 190 de nume, de la înalte oficialităţi aliate (cancelarul german Adolf Hitler, Benito Mussolini, Göring, Keitel, Ribbentrop, von Manstein sau von Killinger) şi române (generalii Iosif Iacobici şi Petre Dumitrescu) până la nume ca Î.P.S. Nicodim, Patriarhul României, Sextil Puşcariu, George Enescu, marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol şi... Şcoala Normală nr. 7 fete Bucureşti[11].

Adolf Hitler aprecia: „Cucerirea Odessei încoronează o mândră faptă istorică lupta de eliberare a poporului românesc sub viteaza şi înfăptuitoarea Dvs. conducere”[12], Mussolini afirmând că „ştirea ocupării Odessei de către valoroasele trupe comandante de Dvs. a stârnit o vie bucurie poporului italian”[13]. Alexandru Marcu, decanul Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti, considera că „fapta unică pe care o înscrie în cartea ţării mântuitoarea intuiţie a Conducătorului şi eroismul oştirilor sale, va fi marea învăţătură pe care ne vom strădui de-a pururi să le-o insuflăm studenţilor de azi, profesorilor de mâine”[14].

Cunoscutul om politic dr. Nicolae Lupu avea, la rândul său, numai cuvinte de laudă la adresa mareşalului:„Pentru reînvierea gloriei străbune, pentru temeliile ţării, ale viitorului strălucit ce pregătiţi Patriei noastre scumpe, pentru mărirea de prestigiu a vechiului, nobilului şi marelui nostru neam, vă rog să primiţi cu prilejul gloriosului fapt de arme de azi, felicitările şi omagiile mele”[15]. Nici marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol, nu rămânea dator în privinţa laudelor: „În ziua când întreaga suflare a ţării proslăveşte victoria domniei voastre şi eroismul armatei, înalţ către Dumnezeul nostru, al tuturora, cele mai calde rugi pentru fericirea personală a excelenţei voastre, care se identifică cu fericirea ţării”[16].

George Enescu răspundea unei telegrame a Conducătorului statului: „Adânc mişcat de prea frumoasa telegramă a Excelenţei voastre cu prilejul manifestaţiei compozitorilor români de aseară, vin la rându-mi să aduc prinosul neţărmuritei şi admirativei mele recunoştinţe aceluia prin care iubita noastră ţară şi-a recucerit mândria”[17]. Nicodim, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, considera: „Cu luarea Odessei, Dumnezeu încununează cu slăvită victorie unul dintre cele mai mari războaie purtate de români în cursul istoriei. Să trăiască Armata Română. Să trăiască strălucitorul ei Mareşal Ion Antonescu. Să trăiască Majestatea Sa Regele. Să trăiască România!”[18].

Între greşelile făcute „timp de 20 de ani” şi alte cauze ale victoriei cu gust amar de la Odessa, putem vorbi de unul dintre cele mai răspândite păcate omeneşti: orgoliu.   

Ancheta generalului Macici îl considera pe Ion Glogojanu responsabil pentru tragedie

La cinci zile după intrarea trupelor române în Odessa, în după-amiaza zilei de 22 octombrie, la orele 17.35, imobilul care adăpostea Comandamentul Militar Odessa şi statul major al Diviziei 10 infanterie a fost aruncat în aer de elemente rămase necunoscute. Atentatul a provocat pierderea a 135 de militari (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), dintre care 128 români şi 7 germani[19], inclusiv a generalului Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 infanterie şi al Comandamentului Militar Odessa[20]. Sub impactul emoţional al acestei tragedii, autorităţile române – în speţă generalul Iosif Iacobici, comandantul Armatei a 4-a române – au ordonat represalii asupra populaţiei civile, îndeosebi a „evreilor comunişti”, măsuri aprobate de mareşalul Antonescu.

În seara zilei de 22 octombrie 1941, generalul Nicolae Macici – aflat la Tiraspol, la Comandamentul Corpului 2 Armată – a primit ordin de la generalul Iacobici să se prezinte, chiar în cursul nopţii, la Baden, la postul de comandă al Armatei a 4-a. Puţin după miezul nopţii, în primele minute ale zilei de 23 octombrie 1941, generalul Iacobici i-a ordonat lui Macici să se deplaseze la Odessa, cu misiunea de a instala la comanda Diviziei 10 infanterie pe generalul Nicolae Ghineraru, de a investiga cauzele producerii atentatului şi de a organiza activitatea militară în oraş. Însoţit de locotenent-colonelul Dumitru Panaitescu, Nicolae Macici s-a deplasat la Odessa, părăsind oraşul în zorii zilei de 26 octombrie.

A doua zi, el a redactat un raport către generalul Iacobici[21], în care recunoaşte că „nu se cunosc mijloacele tehnice (explozie prin întârziere sau comandă), prin care a fost pus la cale atentatul”, cu atât mai puţin autorii lui, avansând ipoteza că „explozibilul s-ar fi găsit introdus în casa de fier (bani) şi în peretele din spate, în afară de alte puncte minate cu explozibile puternice şi în mare cantitate”. Generalul Macici îl considera pe răposatul general Glogojanu direct responsabil pentru tragedie, în condiţiile în care fusese avertizat că localul în care îşi instalase comandamentul era nesigur, inclusiv de către generalul Constantin Trestioreanu, comandantul secund al Diviziei 10 infanterie (care a supravieţuit). Unele mărturii sugerează că inclusiv localnici au înştiinţat noile autorităţi de faptul că localul fusese sediul NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne) şi era foarte probabil să fie minat. Tuturor celor care îşi arătau teama, generalul Glogojanu le răspundea că„operaţiunea de deminare a fost făcută de specialişti germani”, pe alţii acuzându-i de laşitate. De altfel, generalul Macici precizează că în ziua de 20 octombrie, „când fusesem pentru a doua oară la Odessa, am găsit pe toţi ofiţerii de la ambele comandamente ieşiţi în stradă, din cauză că se primise cu câteva momente înainte o informare cum că în curând localul va sări în aer”. Şi tot el concluzionează: „Alt vinovat nu poate fi găsit, decât fatalitatea, care l-a tras de mânecă pe generalul Glogojanu, încăpăţânându-l să se permanentizeze în localul periculos”.

Antonescu: „am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre”

Despre represaliile ordonate, generalul Nicolae Macici nu face nicio apreciere, iar ceea ce s-a întâmplat ulterior continuă să fie un subiect extrem de polemizat. Mareşalul Antonescu declara la 26 aprilie 1946: „Cererea de represalii venea după avertismente succesive date populaţiei din Odessa şi rugăminţilor care i se făcea de a nu se asocia cu partizanii şi de a-i denunţa. Eram şi într-o stare de spirit specială pentru că vizitasem în dimineaţa zilei un spital în care am găsit, printre alţii, un ofiţer şi trei sau patru soldaţi din echipa lui, amputaţi total de picioare şi braţe, şi orbi. Ofiţerul mi-a povestit că toţi căzuseră victimă unei maşini infernale pe care ruşii, la părăsirea unui sat, o lăsaseră ataşată de clanţa uşii şcoalei. [...] Cazuri similare, tot atât de brutale şi total neîngăduite de legile războiului au fost numeroase.[...] Numai cine a trăit în vâltoarea focului şi sub ameninţarea permanentă a morţii, numai acela poate să îşi dea seama de această stare de spirit manifestată de toate armatele, în toate timpurile. [...] Toate aceste elemente m-au determinat să dau aprobarea cerută[...]. Subliniez însă că am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre”[22]. Generalul Nicolae Macici declara la 5 aprilie 1945 că „am văzut câţiva spânzuraţi şi cadavre pe străzile Odessei”, adăugând: „Misiunea mea nu avea nicio legătură cu represaliile militare, căci represaliile militare se ordonaseră de conducerea superioară a ţării şi s-au executat fără participarea mea într-un fel sau altul”[23].

Dacă documentele şi mărturiile principalilor actori sunt clare în privinţa ordinului de represalii, în ceea ce priveşte amploarea execuţiilor există încă numeroase semne de întrebare, cifrele variind de la câteva sute, la 40.000. O altă problemă o reprezintă naţionalitatea celor executaţi, în condiţiile în care documentele vorbesc atât de evrei, cât şi de ruşi, ucrainieni, polonezi sau chiar români[24]. Fără a arunca în derizoriu moartea violentă a unor oameni a căror vinovăţie nu fusese dovedită, este necesar ca orice analiză să fie, pe cât posibil, debarasată de orice formă de propagandă. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, în contextul legislativ al vremii, atentatele şi sabotajele provocate de civili (sau de membri ai forţelor regulate acţionând în haine civile) nu puteau beneficia de prevederile Convenţiei de la Geneva din 1864 (revizuită în 1929) privind tratamentul prizonierilor de război. Iar pentru civilii care duceau acţiuni militare pedeapsa era moartea, pentru toţi beligeranţii, fără excepţie.

Analiza cazului Odessa va trebui, în consecinţă, să ţină cont, pe de-o parte, de faptul că ordinul de represalii a existat şi a fost executat, într-o anumită măsură, iar pe de alta, de complexitatea şi implicaţiile profunde ale participării armatei române în campania militară de pe Frontul de Est. Şi cel mai important lucru pe care opinia publică românească trebuie să-l reţină este că istoricul nu trebuie considerat un soi de procuror chemat să pună etichete şi să dea verdicte, iar a explica nu înseamnă niciodată a justifica.

Un ultim gând se îndreaptă spre cei care merită necondiţionat respectul şi mereu-aducerea aminte: eroii morţi pe câmpurile de luptă, a căror jertfă e dincolo de analiza lucidă şi seacă. O jertfă cu atât mai înălţătoare pentru cei trăitori în România zilelor noastre.


[1]Alesandru Duţu, De la Nistru spre Volga şi Caucaz, în Dosarele Istoriei, an IV, nr. 7(35), 1999, p. 29

[2]Ibidem, pp. 29-30

[3]General Radu,Rosetti, , Războiul pentru eliberarea Bucovinei şi Basarabiei, Bucureşti, 1942, p. 38

[4]Rudolf Forstmeier, Odessa 1941. Der Kamf um Stadt und Hafen und die Raumung der Seefstung 15, August bis 16, October, Freiburg im Breisgau, 1967, p. 40

[5]Apud Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice 1941-1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, pp. 63-64

[6]Arhivele Militare Române, fond Microfilme, rola II. 1.2711, cd. 829-833

[7]Rudolf Forstmeier, op. cit., p. 66

[8]Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin,Armata Română în Al Doilea Război Mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 308

[9]Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice 1941-1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000,  p. 69

[10]general Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Ion Antonescu (Calea României spre statul satelit), studiu introductiv de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, f.a., pp. 117-118

[11]Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Cabinet militar, dosar nr. 561, ff. 1-7

[12]Ibidem, f. 9

[13]Ibidem, f. 10

[14]Ibidem, f. 84

[15]Ibidem, f. 110

[16]Ibidem, f. 528

[17]Ibidem, f. 625

[18]Ibidem, f. 626

[19]Arhivele Militare Române, (în continuare se va cita A.M.R.), fond Microfilme, rola R.S.E.M. 1804, c 697

[20]Vezi, pe larg, în Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Rao, 2010

[21]A.M.R., fond Microfilme, rola 1080, cd. 542-547

[22]Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 42-43

[23]Ibidem, p. 169

[24]Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 524


Сперва дай людям, потом с них спрашивай.


# NETSLOV

NETSLOV

    «Fortunate Son»

  • Topic Starter

  • OFFLINE
  • Администраторы
  • Активность
    5 661
  • 6 203 сообщений
  • Создал тем: 757
  • 1555 благодарностей

Отправлено 08 мая 2013 - 23:47

Odessa - gustul amar al victoriei
 
Autor: Manuel Stănescu 
 
Изображение

La 27 iulie 1941, motivând desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului, Adolf Hitler a solicitat Conducătorului statului român, generalul Antonescu, continuarea acţiunilor militare şi dincolo de Nistru. Acesta a răspuns, la 31 iulie, declarând că „va merge până la capăt”, că „nu pune niciun fel de condiţii şi nu discută cu nimic această cooperare militară într-un nou teritoriu”, că are „deplină încredere în justiţia pe care Führer-ul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român”[1]. Făcând acest lucru, Antonescu urmărea să obţină sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de vest a ţării.

La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Conducătorul statului român preciza, în stilul său caracteristic: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi, dacă am pornit la luptă, fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici. Ca doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să-i spună celuilalt: eu nu te mai ajut pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi cum mi se poate pretinde mie să fac eu aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!”[2]

 

„Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă”

Dacă, din punct de vedere politic şi din alte considerente, trecerea Nistrului poate constitui un subiect de discuţie (în condiţiile în care analiza ţine cont de împrejurările acelui moment din istorie, nu de cele post factum, cum se procedează de obicei), din punct de vedere militar nu există nicio urmă de îndoială privind necesitatea continuării acţiunilor de luptă, într-un moment în care armatele sovietice nu erau nici pe departe înfrânte şi în care armata ungară continua lupta alături de Wehrmacht. De altfel, după 1989 nu a fost pusă niciodată sub semnul întrebării motivaţia trecerii Tisei de către armata română în 1944, trupele noastre ajungând să lupte până pe teritoriul Austriei, ceea ce demonstrează că, în situaţii asemănătoare, criteriile de evaluare sunt subiective. De aceea, decizia lui Ion Antonescu de a continua participarea la război dincolo de Nistru a fost, după cum apreciază istoricii Florin Constantiniu şi Ilie Schipor, „Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă”.

În acest context, după eliberarea părţii de nord a Basarabiei, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a primit misiunea de a forţa Nistrul la nord de Moghilev, de a străpunge linia fortificată „Stalin” şi de a continua ofensiva spre Bug. Declanşată la 21 iulie, ofensiva la est de Nistru s-a încadrat în concepţia generală a Înaltului Comandament german, Armata 3 atingând Bugul la 10 august 1941. Acţiunile ulterioare au fost determinate de cererea pe care Hitler a adresat-o lui Ion Antonescu, la 14 august, ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi în Crimeea. În urma răspunsului afirmativ dat de Conducătorul statului român, Armata a 3-a a reluat, la 20 august, înaintarea spre Nipru, pe care l-a trecut la 15 septembrie 1941, îndreptându-se, alături de Armata 11 germană, spre Crimeea.

 

De ce era nevoie de cucerirea Odessei

După eliberarea părţilor centrale şi sudice ale Basarabiei, cea mai importantă operaţiune desfăşurată de România pe Frontul de Est a fost campania Armatei a 4-a pentru cucerirea Odessei, desfăşurată între 8 august şi 16 octombrie 1941. Din punct de vedere strict militar, necesitatea strategică a bătăliei pentru Odessa e dincolo de orice dubiu. Oraşul reprezenta principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar 150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona petroliferă, de unde forţele sovietice puteau interveni uşor pentru anihilarea victoriei româneşti şi germane obţinute cu puţin timp înainte. „A ne fi mulţumit să înconjurăm Odessa – aprecia generalul Radu R. Rosseti – ar fi însemnat să păstrăm mereu un spin în coasta noastră şi să dăm posibilitatea ruşilor să adune, transportându-le pe mare, numeroase forţe, cu care să ne fi atacat în momentul ce l-ar fi socotit prielnic”[3]. La cererea generalului Ion Antonescu, în bătălia de la Odessa au fost angajate în principal forţe române. „Atitudinea sa – consemnează un istoric german – oglindea din nou optimismul pe care, în pofida pierderilor grele din primele două zile ale atacului, comandamentul român continua să-l păstreze în ceea ce priveşte o victorie asupra ruşilor la Odessa. De abia în zilele următoare ale atacului, sărace în rezultate favorabile, speranţele românilor au scăzut”[4].

Изображение

Ofensiva a început la 8 august 1941, până la 11 august forţele române blocând şi interzicând retragerea forţelor sovietice spre nord şi est. Rezistenta inamicului s-a dovedit extrem de îndârjită, inclusiv pe parcursul reluării ofensivei la 18 august. În contextul în care pătrunderea realizată de diviziile Armatei 4 era destul de redusă, din pricina puternicei rezistenţe opuse de sovietici, generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, constata deja „o anumită nervozitate”, ceea ce l-a determinat să se deplaseze, în prima parte a lunii august 1941, la Iaşi, unde se afla Cartierul General al lui Ion Antonescu (în trenul de comandament „Patria”) şi să-l informeze despre „nemulţumirea” constatată în rândurile cercurilor de conducere superioară a armatei germane. Conducătorul statului român nu s-a arătat deloc surprins, exprimându-şi „propria-i nemulţumire despre înfăţişarea operaţiilor”[5].

Foto: Mareşalul Ion Antonescu (centru) şi generalul Arthur Hauffe (dreapta)

Deşi se discuta intens cu Şeful Misiunii Militare Germane, generalul Arthur Hauffe, acordarea unui sprijin militar constând în trimiterea unor regimente de artilerie, Armata 4 a continuat, fără a aştepta sosirea forţelor germane, acţiunile ofensive la flancul sudic şi cel de nord, în zilele de 23 şi 24 august, însă rezultatele au fost minime. Atacul a fost reluat la 28 august, dar rezultatele au nemulţumit din nou detaşamentele de legătură germane. Mai mult, la 2 septembrie, trupele sovietice au contraatacat, pătrunzând în dispozitivul Diviziei 8 Infanterie. Cooperarea efectivă în luptă avea să se producă în scurt timp, începând cu 3 septembrie 1941, când Batalionul 70 pionieri german a acţionat alături de trupele române. Concomitent, Ion Antonescu a solicitat cu insistenţă intervenţia aviaţiei germane şi trimiterea a cinci batalioane de pionieri. Conştient de importanţa cuceririi Odessei, comandamentul german a trimis în zonă, în urma intervenţiei generalului Hauffe din 4 septembrie, noi forţe germane, care au fost puse la dispoziţia colonelului Courbiere, subordonat, la rându-i, direct, mareşalului (din 23 august) Antonescu[6].

 

Hauffe: „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă”

După lupte grele şi atacuri repetate, date cu noi forţe introduse în dispozitiv, s-a reuşit, până la 6 septembrie, să se ajungă în faţa poziţiei principale de rezistenţă. La 12 septembrie, trupele române, sprijinite de artileria germană, au reluat atacul, determinând retragerea forţelor inamice. Ofensiva a continuat la 17 septembrie, alături de trupele corpurilor 1 şi 11 armată române participând şi batalioanele 1 şi 2 din Regimentul 123 infanterie, batalionul 2 din Regimentul 121 infanterie, două companii din batalionul 71 pionieri, Statul Major al Regimentului 601 pionieri cu Batalionul 70 pionieri germane. Insuficienta coordonare a acţiunilor de luptă şi reacţia puternică a inamicului au făcut ca atacul să nu reuşească nici în zilele următoare. Mai mult, comandamentul sovietic a ordonat declanşarea, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1941, a unei ample acţiuni de debarcare maritimă şi aeriană, în urma căreia trupele Corpului 5 armată au fost obligate să se retragă 10-13 km. Sub impresia puternică produsă de contraatacul sovietic, Ion Antonescu a amânat reluarea atacurilor asupra Odessei, spre nemulţumirea colonelului Courbiere, care dorea să atace cu un grup de forţe în sectorul sudic al frontului, la vest de Odessa.

Cu prilejul analizei situaţiei militare din 24 septembrie, generalul Arthur Hauffe, care fusese decorat chiar în acea zi cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a II-a, şi-a exprimat regretul că, „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă”[7]. Ion Antonescu a rămas însă neclintit în decizia sa, declarând că nu va relua atacul decât atunci când vor sosi „puternice ajutoare germane”. Atitudinea comandamentului român a dezamăgit comandamentele superioare germane, generalul Hauffe fiind chemat la 26 septembrie 1941 la generalul Halder, la Cartierul General German din Prusia răsăriteană, unde, în mod cavaleresc, a luat apărarea comandamentului român şi a lui Ion Antonescu, în mod special. Pentru coordonarea asaltului final asupra Odessei, la 1 octombrie 1941, în trenul de comandament „Patria” a avut loc o întâlnire între mareşalul Ion Antonescu şi generalul Arthur Hauffe, după care, la 5 octombrie, Hitler a trimis o scrisoare prin care îşi anunţa hotărârea de a pune la dispoziţia frontului de la Odessa „mai multă artilerie grea, în funcţie de situaţie, şi o divizie de infanterie, după ce aceasta va deveni disponibilă”. În final, introducerea în luptă a unor forţe germane nu a mai fost necesară deoarece, la 16 octombrie 1941, când Armata 4 a reluat ofensiva, sovieticii, care îşi retrăseseră forţele principale, au opus o slabă rezistenţă.

 

Victoria de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri

Cucerirea Odessei, după două luni de lupte extrem de grele duse împotriva unui inamic bine înzestrat şi hotărât să reziste cu orice preţ într-un teren fortificat (circa 250 km de şanţuri anticar, tranşee şi diferite poziţii de luptă, întărite cu cazemate şi cupole metalice, 45 km reţele de sârmă ghimpată, 40.000 de mine antitanc şi antiinfanterie etc.[8]), care i-a favorizat pe apărători, a avut o importanţă deosebită pentru desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului. Imobilizarea unor importante forţe terestre (peste 100.000 de militari), de aviaţie, precum şi a majorităţii flotei de război şi comerciale sovietice din Marea Neagră a creat mari posibilităţi de acţiune forţelor germane, care au înaintat în acest timp circa 450 km spre est, până în apropierea Donului.

Изображение

Înfrângerea şi evacuarea trupelor sovietice din zona Odessa au consolidat siguranţa zonei petrolifere române şi au eliminat posibilităţile de acţiune în spatele flancului drept al trupelor germane şi române care acţionau în zona Mării de Azov şi în partea de nord a Crimeii. Succesul a fost obţinut cu mari eforturi, prin angajarea în luptă a şase corpuri de armată cu 18 divizii şi patru brigăzi independente, 24 divizioane de artilerie grea, şase batalioane şi şase grupuri de recunoaştere de corp de armată, 650 de avioane, două vedete rapide şi un submarin, care au executat incursiuni în Marea Neagră, în apropierea portului, precum şi a şapte baterii de artilerie grea germane, două batalioane de asalt şi o escadrilă de bombardament în picaj.

Foto: Conducătorul Statului român, Ion Antonescu, după victoria de la Odessa

Având o importanţă incontestabilă în evoluţia viitoare a operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului germano-sovietic, victoria românească de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri în conducerea trupelor, în executarea misiunilor de luptă şi, în special, în dotarea unităţilor cu armament şi tehnică de luptă. Analizându-le, mareşalul Ion Antonescu făcea, la 14 decembrie 1941, un adevărat rechizitoriu la adresa celor care nu au asigurat în perioada interbelică condiţiile necesare pregătirii reale a armatei. „Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani – aprecia el – nu puteau fi decât dezastruoase. Comandamentele nepregătite au dus la nepregătirea ofiţerilor. Nepregătirea acestora a provocat pe aceea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap. Conducerea politică a statului, şi, în consecinţă, cea militară nu puteau duce decât la ce au dus: la dezastru. Acum însă se pune întrebarea: ce facem? Constatăm şi ne scobim în dinţi? Trebuie luat totul de la cap şi lucrat serios”. Mareşalul continua: „Iată ce aveam de spus pe marginea acestui rechizitoriu teribil, care nu poate lovi pe adevăraţii vinovaţi, oamenii politici şi regele Carol – care acum stau ascunşi, rod ce au furat, îşi freacă mâinile ca alţii să eşueze pentru ca să arate că ei nu sunt vinovaţi, ci poporul. Realitatea este că poporul e victima”[9].

 

„Opinia publică românească era foarte îngrijorată”

Atacul Odessei de către trupele române fără aport german a reprezentat decizia exclusivă a generalului (ulterior mareşal) Ion Antonescu. Motivele pentru care a insistat asupra acestui fapt ţin de structura interioară a personalităţii sale. În primul rând, a fost un calcul politic evident. Dorind să dovedească loialitate şi spirit de sacrificiu faţă de aliatul german, Conducătorul statului român spera să obţină cât mai mult în perspectiva păcii. Nu ezitase să critice arbitrajul de la Viena şi pierderea nordului Ardealului chiar şi în discuţiile particulare cu Adolf Hitler. Considera că sacrificiile vor fi din plin răsplătite în cazul unei victorii germane, care, în 1941, părea foarte probabilă.

ИзображениеÎn al doilea rând, Antonescu dorea să spele „ruşinea” abandonării fără luptă a teritoriilor româneşti din vara anului 1940. Având un ascuţit spirit al onoarei, considera că doar în luptă, prin sacrificii, se poate şterge „pata de dezonoare din cartea Neamului, de pe fruntea şi epoleţii”armatei. Şi astfel, neglijând concluziile campaniei din Basarabia şi nordul Bucovinei, Antonescu a decis ocuparea Odessei cu ajutorul Armatei a 4-a române şi sub conducere operativă exclusiv românească.

Foto: Mareşalul Ion Antonescu (centru) şi Regele Mihai I (dreapta) pe frontul de la Odessa

Odessa era, fără îndoială, un obiectiv foarte important, iar nevoia de a cuceri oraşul era dictată din necesităţi strategice evidente. Din punct de vedere militar, acţiunile armatei române s-au dovedit un fiasco. Concepţia operativă s-a schimbat de trei ori pe parcursul operaţiunii, în principal datorită necunoaşterii inamicului, a forţelor şi sistemului său de apărare. Curând, eşecurile atacurilor s-au repercutat la nivelul conducerii superioare, culminând cu înlocuirea comandantului Armatei a 4-a în plină campanie. Aşa cum subliniază generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, „cucerirea Odessei a devenit o problemă de prestigiu a armatei române [şi implicit a mareşalului Antonescu, n.n.]. De aceea, atacul era mereu reînnoit, fără a depăşi însă câştigarea unor poziţii infime. [...] Pierderile au devenit insuportabile. În mod corespunzător a crescut şi nervozitatea trupelor româneşti, adoptând forme critice. [...] Atacurile au fost reluate cu o îndârjire şi mai mare, fără alte rezultate decât noi pierderi şi mai grele încă. Comandantul Armatei a 4-a, generalul Ciupercă, a fost înlăturat din post şi înlocuit cu generalul Iacobici.[...] Opinia publică românească, care aflase de grelele pierderi, era foarte îngrijorată. Conducătorul de stat însuşi se găsea într-o mare iritare”[10].

 

Antonescu, orgoliosul

Cucerirea Odessei – care s-a făcut prin retragerea trupelor sovietice, nu printr-o capitulare – s-a realizat cu preţul unor jertfe enorme. În rapoartele şi evaluările ulterioare au ieşit la iveală toate disfuncţionalităţile majore, la toate palierele, de la soldat la general. În fiecare adnotare, Antonescu revine obsesiv la formula„greşelile făcute timp de 20 de ani”. Fără îndoială, haosul şi dezorganizarea ce au caracterizat perioada interbelică din punct de vedere al organizării ţării în vederea unui război au contribuit decisiv la incapacitatea trupelor române de a se adapta unui război modern. Pe de altă parte, campania din Basarabia ar fi trebuit să ridice semne de întrebare asupra capacităţii de luptă a armatei. Interesele politice şi morale au influenţat decizia Conducătorului statului de a ataca şi cuceri Odessa cu trupele Armatei a 4-a române, care i-a aparţinut, aşa cum am precizat deja, în exclusivitate.

ИзображениеDorinţa „de a spăla ruşinea” conţinea însă şi evidente ambiţii personale. În fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Cabinetul militar, aflat la Arhivele Naţionale, există un dosar voluminos conţinând numeroase scrisori de felicitare primite de mareşal după cucerirea Odessei.

Foto: Cavaleria română intrând în Odessa

 

Lista conţine 190 de nume, de la înalte oficialităţi aliate (cancelarul german Adolf Hitler, Benito Mussolini, Göring, Keitel, Ribbentrop, von Manstein sau von Killinger) şi române (generalii Iosif Iacobici şi Petre Dumitrescu) până la nume ca Î.P.S. Nicodim, Patriarhul României, Sextil Puşcariu, George Enescu, marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol şi... Şcoala Normală nr. 7 fete Bucureşti[11].

Adolf Hitler aprecia: „Cucerirea Odessei încoronează o mândră faptă istorică lupta de eliberare a poporului românesc sub viteaza şi înfăptuitoarea Dvs. conducere”[12], Mussolini afirmând că „ştirea ocupării Odessei de către valoroasele trupe comandante de Dvs. a stârnit o vie bucurie poporului italian”[13]. Alexandru Marcu, decanul Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti, considera că „fapta unică pe care o înscrie în cartea ţării mântuitoarea intuiţie a Conducătorului şi eroismul oştirilor sale, va fi marea învăţătură pe care ne vom strădui de-a pururi să le-o insuflăm studenţilor de azi, profesorilor de mâine”[14].

Cunoscutul om politic dr. Nicolae Lupu avea, la rândul său, numai cuvinte de laudă la adresa mareşalului:„Pentru reînvierea gloriei străbune, pentru temeliile ţării, ale viitorului strălucit ce pregătiţi Patriei noastre scumpe, pentru mărirea de prestigiu a vechiului, nobilului şi marelui nostru neam, vă rog să primiţi cu prilejul gloriosului fapt de arme de azi, felicitările şi omagiile mele”[15]. Nici marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol, nu rămânea dator în privinţa laudelor: „În ziua când întreaga suflare a ţării proslăveşte victoria domniei voastre şi eroismul armatei, înalţ către Dumnezeul nostru, al tuturora, cele mai calde rugi pentru fericirea personală a excelenţei voastre, care se identifică cu fericirea ţării”[16].

George Enescu răspundea unei telegrame a Conducătorului statului: „Adânc mişcat de prea frumoasa telegramă a Excelenţei voastre cu prilejul manifestaţiei compozitorilor români de aseară, vin la rându-mi să aduc prinosul neţărmuritei şi admirativei mele recunoştinţe aceluia prin care iubita noastră ţară şi-a recucerit mândria”[17]. Nicodim, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, considera: „Cu luarea Odessei, Dumnezeu încununează cu slăvită victorie unul dintre cele mai mari războaie purtate de români în cursul istoriei. Să trăiască Armata Română. Să trăiască strălucitorul ei Mareşal Ion Antonescu. Să trăiască Majestatea Sa Regele. Să trăiască România!”[18].

Între greşelile făcute „timp de 20 de ani” şi alte cauze ale victoriei cu gust amar de la Odessa, putem vorbi de unul dintre cele mai răspândite păcate omeneşti: orgoliu.

 

Atentatul

La cinci zile după intrarea trupelor române în Odessa, în după-amiaza zilei de 22 octombrie, la orele 17.35, imobilul care adăpostea Comandamentul Militar Odessa şi statul major al Diviziei 10 infanterie a fost aruncat în aer de elemente rămase necunoscute. Atentatul a provocat pierderea a 135 de militari (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), dintre care 128 români şi 7 germani[19], inclusiv a generalului Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 infanterie şi al Comandamentului Militar Odessa[20]. Sub impactul emoţional al acestei tragedii, autorităţile române – în speţă generalul Iosif Iacobici, comandantul Armatei a 4-a române – au ordonat represalii asupra populaţiei civile, îndeosebi a „evreilor comunişti”, măsuri aprobate de mareşalul Antonescu.

Изображение

În seara zilei de 22 octombrie 1941, generalul Nicolae Macici (foto) – aflat la Tiraspol, la Comandamentul Corpului 2 Armată – a primit ordin de la generalul Iacobici să se prezinte, chiar în cursul nopţii, la Baden, la postul de comandă al Armatei a 4-a. Puţin după miezul nopţii, în primele minute ale zilei de 23 octombrie 1941, generalul Iacobici i-a ordonat lui Macici să se deplaseze la Odessa, cu misiunea de a instala la comanda Diviziei 10 infanterie pe generalul Nicolae Ghineraru, de a investiga cauzele producerii atentatului şi de a organiza activitatea militară în oraş. Însoţit de locotenent-colonelul Dumitru Panaitescu, Nicolae Macici s-a deplasat la Odessa, părăsind oraşul în zorii zilei de 26 octombrie.

A doua zi, el a redactat un raport către generalul Iacobici[21], în care recunoaşte că „nu se cunosc mijloacele tehnice (explozie prin întârziere sau comandă), prin care a fost pus la cale atentatul”, cu atât mai puţin autorii lui, avansând ipoteza că„explozibilul s-ar fi găsit introdus în casa de fier (bani) şi în peretele din spate, în afară de alte puncte minate cu explozibile puternice şi în mare cantitate”. Generalul Macici îl considera pe răposatul general Glogojanu direct responsabil pentru tragedie, în condiţiile în care fusese avertizat că localul în care îşi instalase comandamentul era nesigur, inclusiv de către generalul Constantin Trestioreanu, comandantul secund al Diviziei 10 infanterie (care a supravieţuit). Unele mărturii sugerează că inclusiv localnici au înştiinţat noile autorităţi de faptul că localul fusese sediul NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne) şi era foarte probabil să fie minat. Tuturor celor care îşi arătau teama, generalul Glogojanu le răspundea că „operaţiunea de deminare a fost făcută de specialişti germani”, pe alţii acuzându-i de laşitate. De altfel, generalul Macici precizează că în ziua de 20 octombrie, „când fusesem pentru a doua oară la Odessa, am găsit pe toţi ofiţerii de la ambele comandamente ieşiţi în stradă, din cauză că se primise cu câteva momente înainte o informare cum că în curând localul va sări în aer”. Şi tot el concluzionează: „Alt vinovat nu poate fi găsit, decât fatalitatea, care l-a tras de mânecă pe generalul Glogojanu, încăpăţânându-l să se permanentizeze în localul periculos”.

 

Antonescu: „am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre”

Despre represaliile ordonate, generalul Nicolae Macici nu face nicio apreciere, iar ceea ce s-a întâmplat ulterior continuă să fie un subiect extrem de polemizat. Mareşalul Antonescu declara la 26 aprilie 1946: „Cererea de represalii venea după avertismente succesive date populaţiei din Odessa şi rugăminţilor care i se făcea de a nu se asocia cu partizanii şi de a-i denunţa. Eram şi într-o stare de spirit specială pentru că vizitasem în dimineaţa zilei un spital în care am găsit, printre alţii, un ofiţer şi trei sau patru soldaţi din echipa lui, amputaţi total de picioare şi braţe, şi orbi. Ofiţerul mi-a povestit că toţi căzuseră victimă unei maşini infernale pe care ruşii, la părăsirea unui sat, o lăsaseră ataşată de clanţa uşii şcoalei. [...] Cazuri similare, tot atât de brutale şi total neîngăduite de legile războiului au fost numeroase.[...] Numai cine a trăit în vâltoarea focului şi sub ameninţarea permanentă a morţii, numai acela poate să îşi dea seama de această stare de spirit manifestată de toate armatele, în toate timpurile. [...] Toate aceste elemente m-au determinat să dau aprobarea cerută[...]. Subliniez însă că am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre”[22]. Generalul Nicolae Macici declara la 5 aprilie 1945 că „am văzut câţiva spânzuraţi şi cadavre pe străzile Odessei”, adăugând: „Misiunea mea nu avea nicio legătură cu represaliile militare, căci represaliile militare se ordonaseră de conducerea superioară a ţării şi s-au executat fără participarea mea într-un fel sau altul”[23].

Dacă documentele şi mărturiile principalilor actori sunt clare în privinţa ordinului de represalii, în ceea ce priveşte amploarea execuţiilor există încă numeroase semne de întrebare, cifrele variind de la câteva sute, la 40.000. O altă problemă o reprezintă naţionalitatea celor executaţi, în condiţiile în care documentele vorbesc atât de evrei, cât şi de ruşi, ucrainieni, polonezi sau chiar români[24]. Fără a arunca în derizoriu moartea violentă a unor oameni a căror vinovăţie nu fusese dovedită, este necesar ca orice analiză să fie, pe cât posibil, debarasată de orice formă de propagandă. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, în contextul legislativ al vremii, atentatele şi sabotajele provocate de civili (sau de membri ai forţelor regulate acţionând în haine civile) nu puteau beneficia de prevederile Convenţiei de la Geneva din 1864 (revizuită în 1929) privind tratamentul prizonierilor de război. Iar pentru civilii care duceau acţiuni militare pedeapsa era moartea, pentru toţi beligeranţii, fără excepţie.

Analiza cazului Odessa va trebui, în consecinţă, să ţină cont, pe de-o parte, de faptul că ordinul de represalii a existat şi a fost executat, într-o anumită măsură, iar pe de alta, de complexitatea şi implicaţiile profunde ale participării armatei române în campania militară de pe Frontul de Est. Şi cel mai important lucru pe care opinia publică românească trebuie să-l reţină este că istoricul nu trebuie considerat un soi de procuror chemat să pună etichete şi să dea verdicte, iar a explica nu înseamnă niciodată a justifica.

Un ultim gând se îndreaptă spre cei care merită necondiţionat respectul şi mereu-aducerea aminte: eroii morţi pe câmpurile de luptă, a căror jertfă e dincolo de analiza lucidă şi seacă. O jertfă cu atât mai înălţătoare pentru cei trăitori în România zilelor noastre.

Mai citeşte: Odessa, o victorie scump plătită

 

NOTE

[1]Alesandru Duţu, De la Nistru spre Volga şi Caucaz, în Dosarele Istoriei, an IV, nr. 7(35), 1999, p. 29

[2]Ibidem, pp. 29-30

[3]General Radu,Rosetti, , Războiul pentru eliberarea Bucovinei şi Basarabiei, Bucureşti, 1942, p. 38

[4]Rudolf Forstmeier, Odessa 1941. Der Kamf um Stadt und Hafen und die Raumung der Seefstung 15, August bis 16, October, Freiburg im Breisgau, 1967, p. 40

[5]Apud Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice 1941-1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, pp. 63-64

[6]Arhivele Militare Române, fond Microfilme, rola II. 1.2711, cd. 829-833

[7]Rudolf Forstmeier, op. cit., p. 66

[8]Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin,Armata Română în Al Doilea Război Mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 308

[9]Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice 1941-1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000,  p. 69

[10]general Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Ion Antonescu (Calea României spre statul satelit), studiu introductiv de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, f.a., pp. 117-118

[11]Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Cabinet militar, dosar nr. 561, ff. 1-7

[12]Ibidem, f. 9

[13]Ibidem, f. 10

[14]Ibidem, f. 84

[15]Ibidem, f. 110

[16]Ibidem, f. 528

[17]Ibidem, f. 625

[18]Ibidem, f. 626

[19]Arhivele Militare Române, (în continuare se va cita A.M.R.), fond Microfilme, rola R.S.E.M. 1804, c 697

[20]Vezi, pe larg, în Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Rao, 2010

[21]A.M.R., fond Microfilme, rola 1080, cd. 542-547

[22]Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 42-43

[23]Ibidem, p. 169

[24]Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 524


Сперва дай людям, потом с них спрашивай.


# NETSLOV

NETSLOV

    «Fortunate Son»

  • Topic Starter

  • OFFLINE
  • Администраторы
  • Активность
    5 661
  • 6 203 сообщений
  • Создал тем: 757
  • 1555 благодарностей

Отправлено 09 мая 2013 - 00:17

Cum a fost aruncat în aer Comandamentul militar român din Odessa
 
Autor: Igor Niculcea 
 
Изображение

Pe data de 22 octombrie 1941, la orele 17.35, la Odessa, o explozie violentă a făcut una cu pământul sediul Comandamentului militar român şi al Diviziei a 10-a Infanterie. Au decedat peste 100 de militari români şi germani, fiind decapitată astfel toată conducerea superioară română a administraţiei militare din Odessa. A urmat ca represalii cel mai teribil masacru al populaţiei din oraş, în special a celei evreieşti.

La sfârşitul lunii septembrie 1941, în urma ofensivei armatei române, forţele armatei sovietice au fost nevoite să transfere linia de apărare în apropierea nemijlocită a oraşului Odessa. Cu toate acestea, situaţia existentă la acel moment pe flancul sudic al frontului sovieto-german era foarte complicată şi menţinerea în continuare a bazei militare Odessa a devenit mai puţin fezabilă. Pe data de 30 septembrie 1941, Comandamentul Suprem al Armatei Sovietice a decis să evacueze Districtul militar Odessa: „„...în legatură cu ameninţarea pierderii Peninsulei Crimeea, care reprezintă principala bază a Flotei Mării Negre – se scria în directivă – şi cu faptul că acum armata nu este în măsură să apere simultan peninsula Crimeea şi Odessa, Comandamentul Suprem a decis să evacueze forţele militare din Odessa şi se le folosească pentru consolidarea apărării Peninsulei Crimeea. Comandamentul Suprem ordonă... Comandantului Districtului militar Odessa să distrugă toate armele, echipamentul şi uzinele care nu sunt posibil de evacuat, precum să distrugă şi toate comunicaţiile şi staţiile de transmitere radio. Pentru executarea ordinului dat să fie selectate persoane responsabile...”.

Evacuarea a început la 1 octombrie

ИзображениеPentru coordonarea tehnică a operaţiunii de evacuare a Odessei a fost creată o comisie specială în care au fost incluşi reprezentanţi ai armatei, ai marinei, ai organelor de partid şi de stat. Toate măsurile de evacuare au fost efectuate într-un mod strict confidenţial. Transferul diviziilor de infanterie în Crimeea, care a debutat la începutul lunii octombrie, a fost determinat de necesitatea de a consolida apărarea din peninsulă. În ceea ce priveşte evacuarea familiilor militarilor, a muncitorilor şi a echipamentelor valoroase, ea a fost efectuată sub pretextul de eliberare a oraşului de o parte excedentară a populaţiei şi a bunurilor.

Conform planului elaborat, evacuarea a început la 1 octombrie şi ritmul ei se intensifica de la o zi la alta. Perioada de evacuare a fost însă redusă considerabil din cauza agravării situaţiei de pe front, motiv pentru care Comandamentul districtului Odessa avea la dispoziţiei numai 15 zile pentru această operaţiune. Până la 10 octombrie, cu privire la navele Flotei Mării Negre, au fost trimise în Crimeea Divizia 157 Infanterie, depozite ale armateişi componente auxiliare şi de serviciu. În mod evident nu se putea evacua totul într-un timp atât de scurt, aşa că echipamentele şi instalaţiile de valoare care rămâneau în oraş şi în port urmau să fie detonate sau distruse.

„Operaţiuni speciale” în caz de abandonare a oraşului

Încă de la mijlocul lunii iulie 1941, şeful Corpului de genişti al Frontului de Sud, A. F. Hrenov, în coordonare cu secretarul Comitetului Regional al Partidului Comunist din Odessa, A. G. Kolybanov, secretarul Comitetului oraşenesc al Partidului Comunist (bolşevic), N. P. Gurevici, preşedintele Comitetului executiv al Regiunii Odessa, N. T. Kalchenko, preşedintele comitetului executiv al oraşului Odessa, B. I. Davidenko, pregăteau „operaţiuni speciale” în caz de abandonare o oraşului. Finalizarea acestor lucrări era prevăzută pentru data de 14 august. Acest plan a fost aprobat de către Comandantul Zonei de apărare a Odessei, amiralul G. V. Jukov, şi încă de un şir de persone cu funcţii înalte în organele regionale de partid şi de stat.

Hrenov: „noi ne pregăteam pentru a efectua atentate cu bombă”

Şeful Corpului degenişti al Frontului de Sud, A. F. Hrenov, oferă, în memoriile sale, detalii amănunţite privind pregătirile pentru aruncarea în aer a mai multor instalaţii din Odessa (în contrast cu memoriile „zgârcite” în informaţii ale altor militari): „Am fost responsabil pentru organizarea şi pregătirea tehnică şi logistică a lucrărilor de minare, blocaje şi distrugere, distrugerea de bunuri ale uzinelor şi ale fabricilor, distrugerea tuturor mijloacelor de comunicare mobile, a obiectivelor feroviare, portuare şi a altor obiective care aveau o semnificaţie militară, precum şi pentru pregătirea echipelor mobile de ieşire din luptă şi retragere a trupelor din poziţii defensive... Principala sarcină a trupelor de geniştiîn acest moment a fost una specială şi aceasta a fost efectuată în secret: noi ne pregăteam pentru a efectua atentate cu bombă.

ИзображениеCu ajutorul exploziilor în primul rând trebuiau să fie distruse obiectivele industrial-militare: instalaţiile portuare, centralele electrice, echipamentul industrial imposibil de evacuat – tot ceea ce ar putea să fie folosit de inamic pentru propriile nevoi economice. De asemenea, se pregăteau explozii care aveau ţinte pur militare: posturile de comandă, cazematele, staţiile de radio, instalaţiile de coastă. Conform planului aprobat de mine, în plus faţă de cele deja existente au fost plasate baraje explozive pe liniile defensive şi pe drumurile militare, precum şi asupra abordărilor în oraş şi din oraş. Scopul acestor baraje a fost tactic – acoperea retragerea trupelor noastre din faţă. Cu aceeaşi tactică s-a efectuat pregătirea pentru explozia estuarului barajului de la limanul Hadzibeevsky; apa acestuia ar fi inundat o parte a cartierului Peresypi din oraşul Odessa şi ar fi creat un obstacol în calea spre partea de nord-est a oraşului...

Organizareapentru evacuarea trupelor de la Odesa a evoluat de la organizarea unor instalaţii de distrugere în masă a obiectivelor cu caracter de apărare până la deghizarea măsurilor de retragere a trupelor de luptă şi îmbarcarea lor pe nave.

Lucrările preliminare privind distrugerea obiectivelor importante au fost efectuate de către Departamentul de geniu al Armatei înainte de a primi ordinul de evacuare a oraşului. În caz de retragere bruscă din Odessa au fost pregătite pentru distrugere căile de comunicare, întreprinderile industriale, depozitele de petrol, aeroporturile, barajele etc. La toate aceste obiective a fost adus materialul exploziv şi au fost trimise echipele speciale selectate pentru pregătirea demolării.

La comanda Consiliului militar al raionului de apărare Odessa se elaborează – şi pe data de 3 octombrie se adoptă – planul general de distrugere a obiectivelor militare din oraşul Odessa, în conformitate cu care urmau să fie distruse 29 de întreprinderi industriale din Odessa, aerodromurile şi două dintre cele oplocuri de îmbarcare din portul Odessa. Acest plan a fost îndeplinit”.

 „A fost capturat un ofiţer român care avea la el o scrisoare secretă...”

Cu mult timp înainte de evacuare, în august 1941, Departamentutul de geniu al Armatei de Coastă, condus de generalul A. F. Hrenov şi de colonelul Gh. P. Kedrinskiy, au instalat în localuri importante din oraş mai multe mine care puteau fi explodate prin radiosemnal. Cu astfel de exploziv a fostminată clădirea de pe strada Engels, 40(n.a. – până în 1917, strada s-a numitMarazlievskaya, din anul 1917 şi toată perioadă sovietică a fost Engels, pentru ca, după 1991, să se revină la denumirea Marazlievskaya). Atunci când s-a ales aceastăclădire pentru minare a fost luat în considerare faptul că ea ar fi putut găzdui sediul unei instituţii importante a autorităţilor de ocupaţie.

Minarea acestei clădiri a fost făcută de o echipă coordonată nemijlocit de generalul-maior A. F. Hrenov: „În regim de strict secret se pregăteau explozii diversioniste. Despre aceasta trebuie povestit mai detaliat. A fost capturat un ofiţer român care avea la el o scrisoare secretă a Comandamentului armatei române, în care se specifica pe ce străzi vor trece trupele române, clădirile unde se vor plasa autorităţile române de ocupaţie după cucerirea oraşului. În special, în această scrisoare se menţiona că pe strada Engels, 40 (acum strada Marazlievskaya), în clădirea NKVD-ului, va staţiona Comandamentul militar român şi personalul său. Am luat act de acest fapt şi adresa principalei «surprize» a fost stabilită. În Districtul militar Odessa exista un pluton de radioinginerieal Batalionului 62 de geniu, care era înarmat cu o tehnologie care folosea explozii la distanţă. Acest batalion, sub comanda căpitanului E.M. Pirus, era înrolat în Armata de Coastă şi participase la lupte militare. Dar plutonul deradioinginerie nu fusese folosit până atunci în scopurile pentru care fusese creat. Şi atunci am decis sa folosim tehnologia cu explozie radioghidată.

Minarea clădirii de pe strada Marazlievskaya era strict secretă şi despre aceasta ştiau numai executanţii de sub conducerea lui G.P. Kedrinskiy... Pentru început am inspectat cu Kedrinskiy subsolul clădirii unde urma să fie plasat explozivul.

Când am ieşit din jeep în faţa clădirii NKVD-ului, am fost întâmpinaţi de către doi portari şi un comandant.

–Prin decizia conducerii raionului – i-am spus – în această clădire va fi amplasat un serviciu de construcţii militare. Şi, în subsol, ateliere de reparaţii a staţiilor electrice mobile. Iată permisiunea de a inspecta – şi am prezentat un document.

Pentru a da un aspect natural vizitei, am urcat în pod, apoi am mers la a etajele superioare. De acolo am mers în jos. La subsol era un mobilier vechi, prăfuit. Am constatat că podeaua este din ciment, înălţimea plafonului, doi metri şi jumătate. De la comandantul clădirii am aflat că la primul etaj, deasupra subsolului, se află biroul său, precum şi biroul şefului de contabilitate, sala de recepţie si centrul de radio. La etajele al doilea şi al treilea – biroul şefului NKVD-ului, sală de conferinţe, birourile personalului NKVD.

–Clădirea este în stare perfectă, recent renovată, a spus comandantul, după inspecţie. Doar în subsol este murdar. Să mă ierţi, tovarăşe general, mâinile nu ajung.

–Casa este potrivită pentru noi, i-am răspuns. Şi pentru subsoluri nu vă faceţi griji, acum nu avem timp de curăţenie. Suntem în război.

Kedrinskiy a elaborat un plan detaliat de minare! Cu acest plan l-am familiarizat pe căpitanul Pirus.

–O explozie s-ar întâmpla dacă trupele noastre vor fi nevoite se părăsească oraşul – am spus eu. Operaţiunea este strict secretă. Pe cine recomandaţi să participe la această operaţiune?

–Sublocotenenţii Shepel şi Pavlov, am încredere în ei , a spus el. Oamenii sunt responsabili şi au cunoştinţele necesare, absolvind în acest an colegiul militar.

Pentru munca imediată în subsol a fost formată o echipă din şase persoane. Geniştii I. Antonov, V. Ivanov, K. Maralov, A. Salov, M. Sotov, M. Cekanov au început lucrul. În fiecare dimineaţă, la clădirea de pe Engelsa, 40sosea un camion condus de sergentul Remizov.

–Fraţilor! – striga el – primiţi materialul şi echipamentul.

Şi apoi îi interoga cu meticulozitate pe genişti, care apăreau din pivniţă, cum merg lucrurile, şi întotdeauna îi certa:

–Nu este bine, băieţi! O reparaţie nesemnificativă şi voi lucraţi deja două zile.
Geniştii descărcau pungile grele şi sergentul spunea:

–Primiţi cimentul, e de o calitate superioară! Geniştii transportau materialul exploziv în pungi.

În subsol au săpat mai întâi o groapă. Pământul era scos pe timp de noapte în aceiaşi saci în care fusese adus explozivul. Explozivii au fost puşi în şanţul din subsol, în două nişe alese în două colţuri ale clădirii, şi în conductele de aer care erau amplasate in pereţi. Au fost plasate aproape 3 tone de exploziv. Detonatorul a fost umplut cu stearină, ca să fie protejat de umiditate. La aparatul radio, pentru a fi în plus asiguraţi, au fost conectate două bombe de 100 kg (ele au fost plasate sub coloane, în hol. De asemenea, au fost introduse mine foarte sensibile care, practic, nu puteau fi dezminate – acesta, pentrucazul în care inamicul genist reuşea să scoată plăcile de ciment de la subsol. O grijă deosebită era acordată camuflajului – nu s-a strâns nici gunoiul de la subsol. Tencuitorii şi dulgheri au eliminat urmele de muncă. Punctul final a fost pus de Kedrinskiy, care a ordonat ostaşuluiOkorochkov, care nu ştia despre teribila umplutură de la subsol, să instaleze acolo mine obişnuite; acestea trebuiau să fie detectate de geniştii inamicului în cazul unei examinări a subsolului...

Noi am mai lăsat, de asemenea, «surprize» cu dărnicie în port, la aerodrom şi încă la câteva obiective”.

Pe data de 22 octombrie, în aproprierea oraşului Sevastopol, generalii Petrov şi Hrenov au primit o radiogramă de la partizanul căpitan Badaev, de la Odessa, în care se comunica despre o şedinţă a Comandamentului militar român din oraş, cu sediul pe strada Marazlievskaya.

La comanda generalului Hrenov a fost trimis un semnal radio, care a fost recepţionat de detonatorul explozivului de la subsol la ora 17.35.


Сперва дай людям, потом с них спрашивай.


# NETSLOV

NETSLOV

    «Fortunate Son»

  • Topic Starter

  • OFFLINE
  • Администраторы
  • Активность
    5 661
  • 6 203 сообщений
  • Создал тем: 757
  • 1555 благодарностей

Отправлено 09 мая 2013 - 00:30

„Ai noştri cu tunuri trase de boi în timp ce nemţii se deplasau cu Pantzer-wagone”
Memoriile ofiţerul de geniu Vladimir Kiriţescu
 
 
Autor: Selecţie de Florentina Ţone 
 
Изображение

Rememorarea „Episodului Odessa” se întinde pe câteva zeci de pagini în jurnalul ofiţerului de geniu Vladimir Kiriţescu; acel jurnal cu traseu încurcat, sinuos: manuscrisul a fost confiscat de Securitate în urma unei percheziţii, la 14 mai 1985, a ajuns, în luna august, în Fondul Special al Muzeului Militar Central (astăzi Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”), pentru a fi publicat, în 2008, la Editura Detectiv, sub titulatura Amintiri pentru viitor. 2951 de zile în captivitatea sovietică. În paginile dedicate Odessei, Kiriţescu alcătuieşte, în tuşe calde, duioase, portretul ordonanţei sale, Costică Beşleagă din Răstoaca-Putna, şi analizează, cu ochi critic, „atuurile” artileriei noastre în încercarea de a cuceri fortăreaţa sovietică (tunuri de Bange, model 1878, trase de boi).

„În zorii zilei, două batalioane de infanterie urmau să atace satul Oktiabrîi, să-l depăşească prin ocolire, apoi să-şi continue atacul, urcând un piept de deal dezgolit şi cu o înclinare de circa 35 grade, până se vor urca pe un platou întins pe care se prevedea o rezistenţă mai dârză din partea ruşilor. Misiunea unităţii mele era să urmărească înaintarea infanteriei şi, din momentul în care aceasta începea să ocolească satul, pionierii mei să intre în localitate, procedând la cercetarea caselor şi curţilor pentru a se evita rămânerea unor grupe de comando inamice ascunse, capabile apoi să atace infanteria din spate. Mi-am aşezat două plutoane imediat în spatele infanteriştilor, iar eu, cu un pluton de rezervă, am rămas la circa 200 de metri mai în urmă, într-o plantaţie subţire de salcâmi care străbătea câmpia paralel cu frontul, având în spate o baterie de artilerie.

Era în noaptea de 26/27 august 1941. Încercam să desluşesc ceva în faţa mea cu binoclul dar nu era chip din cauza întunericului destul de dens. Se mai lăsase şi un fel de pâclă, aşa că nu se vedeau decât unele fulgere ce brăzdau cerul din când în când, provenite de la gurile de artilerie inamice care, probabil, făceau trageri de reglare a tirului în anumite sectoare. Câte o mitralieră răpăia în rafale scurte şi înfundate, ciudat de asemănătoare cu lătrăturile răguşite ale vreunui dulău de pază.

În aşteptarea orei H (ora atacului), fiecare în groapa lui individuală, găsită sau improvizată din greu cu biata lopăţică Lienneman, picoteam sau ne zburau gândurile la ce lăsaserăm acasă. Deodată, exploziile de proiectile ruseşti au început să se înteţească şi câteva rachete luminoase dinspre ei m-au făcut să înţeleg că ceva nu era în ordine. Într-adevăr! Comandamentul rusesc nu luase, probabil, cunoştinţă de ordinul de atac al comandamentului nostru şi, în totală discordanţă cu regulile «cavalereşti» ale secolului al XVIII-lea, ne-o luaseră înainte. Focurile de mitralieră şi de arme izolate se auzeau din ce în ce mai dese şi mai puternice, urmate de nişte strigăte ce păreau a fi de: Uraaa!

Au început să tragă şi bateriile din spatele nostru salve din ce în ce mai dese. A durat vacarmul acesta preţ de o oră, după care tragerile, şi de o parte şi de alta, s-au mai potolit dar nu au încetat până la ora zece dimineaţa. Atacul rusesc nu reuşise, dar şi al nostru a fost compromis. Am încercat să mă strecor către plutoanele mele, dar nu a fost chip. Câmpul, în faţă, era complet deschis şi orice siluetă mişcătoare apărea era reperată cu foc de mitraliere. Am renunţat. Începuse să ne chinuie nu atât foamea, cât setea. Singura soluţie: răbdarea!

„Ne-am uitat unii la alţii pe furiş, ne-am făcut că nu ne vedem, am luat apă şi am plecat”

La coborârea serii, un ostaş de la unul din plutoanele mele a reuşit să se strecoare până la noi cu veşti. Ai mei nu avuseseră nicio pierdere; la infanterişti însă, destule. Aşteptau noaptea ca să încerce să-i evacueze. În apropierea mea se afla şi un post de prim ajutor sanitar. Medicul, sublocotenent în rezervă, având vestea îşi pregăti doi-trei brancardieri pe care îi avea, gata să intervină. Curierul meu i-a mai potolit zelul sfătuindu-l să aştepte să se mai întunece şi să meargă numai pe brânci, altfel, lasă batalionul fără medic. Despre ai mei am aflat că erau aşezaţi chiar în spatele satului, la câteva zeci de metri mai spre noi, unde găsiseră gropi făcute de ruşi (fosta lor poziţie) şi acestea i-au scos de sub tirul artileriei şi mitralierelor inamice.

M-am bucurat de şansa lor dar nu am putut să le răspund satisfăcător la întrebarea:

— Când vom căpăta şi noi ceva de mâncare?

— Dar cu băutura cum staţi?, i-am întrebat eu.

Mi-au răspuns că, pe întuneric, au dat de un peticel de vie răscolită, cu ceva aguridă pe lăstari, iar printre butuci au mai dat şi de pepeni verzi necopţi. Aşa că...!

Costică Beşleagă din Răstoaca-Putna, ordonanţa mea, a şi sărit:

— Măi leat, la noapte vă călcăm. Venim în vizită.

— Costică, vă rup oasele dacă se mişcă vreunul pe poziţie.

Şi am dat ordin lui Horun şi gradaţilor de la grupe să-şi supravegheze oamenii. Mă temeam de o îmbulzeală înainte, din cauza setei; o trezire a vigilenţei ruseşti şi, drept consecinţă, un carnaj stupid şi inutil. Dar iscusinţa omului simplu, de multe ori, întrece excesul de prevedere al minţilor prea calculate. Când s-a întunecat bine, a plecat curierul şi după el, tiptil, Costică al meu şi încă vreo doi.

Nu ştiusem nimic. Fumam în groapă, ascultam ţârâitul greilor în iarbă şi tunetele răzleţe ale frontului; simţeam cum îmi şiroia pe gulerul vestonului, între cămaşă şi piele, pulberea de ţărână care se va transforma în câteva zile într-o adevărată platoşă şi visam că aş bea o cană cu apă, fie ea şi mai sălcie. Spre miezul nopţii aud câteva foşnete în faţă şi pun mâna pe pistolul automat. Strig, cu voce scăzută:

— Cine e?

— Eu, do’n căpitan.

I-am recunoscut vocea lui Costică.

— Unde ai fost, măi banditule?

— V-am adus apă, do’n căpitan.

Între bucuria de a bea apă şi furia că mi-a încălcat ordinul chiar el n-am avut decât un răspuns. O înjurătură zdravănă.

— Lasă! Ia de bea colea, că supărarea e de la necuratu’, şi-mi întinde bidonul lui.

— Unde ai găsit apă?

— E acolo, lângă sat, un lăc’şor. Da să ştii că erau şi nişte ruşi morţi în apă. Da’ i-am dat la o parte. Ia de bea să-ţi dau şi un pepene.

În anumite momente, pe care le intuia foarte bine, Costică adopta în relaţiile cu mine un ton foarte intim şi la persoana a doua singular. Deşi sunt un tip destul de formalist, individul acesta mă dezarma şi mă făcea să râd de cutezanţa lui. Recunosc însă că niciodată n-a întrecut măsura şi n-a frizat impertinenţa. Avea simţul umorului dar şi bunul simţ specific ţăranului, sănătos şi nealterat de mahalagisme.

Am băut, am mâncat şi nişte coji de pepene crud şi voiam să-mi spăl un pic mâinile.

— Cu apă?, mă întrebă Costică surprins, aproape furios.

Mă privi uimit.

— Cu coajă de pepene, do’n căpitan. Să vezi ce bine curăţă.

Mai învăţasem ceva.

Era a doua noapte de când nu ajunsese nimic de mâncare la noi. Am comunicat ordinul să se atace «hrana rece». Probabil că mai fusese ea atacată, dar acum era dezlegare oficială. Mai târziu mă va costa scump acest ordin. Am aflat de la Costică şi de alţii câţiva care fuseseră după apă şi după pepeni cum de n-au tras ruşii în ei.

— Păi, do’n căpitan, n-au tras că nici ai noştri n-au tras în ei când au venit tot după apă.

— Au venit şi ei?

— Păi ce, ei nu sunt oameni?

— Şi ce-aţi făcut?

— Ne-am uitat unii la alţii pe furiş, ne-am făcut că nu ne vedem, am luat apă şi am plecat.

Curat armistiţiu, neautorizat. Oare nu ar fi putut servi întâmplarea aceasta ca o lecţie de bun-simţ şi respect al omeniei pentru «înaltele guverne şi comandamente» de felul în care ar putea fi, oricând, validate cele mai grave neînţelegeri şi conflicte la nivel de «Înalte Conduceri»? Când va răspunde favorabil omenirea şi istoria acestei profund de importante şi serioase întrebări? (...)

„Speranţele noastre de a vedea Odessa căzută curând începuseră să pălească”

Pe la începutul lunii octombrie am ajuns în localitatea Peterhal. Vremea începuse să se strice: noaptea frigul devenise pătrunzător, uneori burniţele se transformau în măzăriche, speranţele noastre de a vedea Odessa căzută curând începuseră să pălească. Mantalele nu mai rămâneau la căruţe şi, noaptea, ni se părea tare subţiri. Continuam să efectuăm exerciţiile inerente vieţii de campanie sau, atunci când era cazul, executam anumite lucrări de reparaţii la căile de acces, lucrări ce intrau în cadrul specialităţii noastre de pionieri. Într-o dimineaţă, maiorul Stănculescu mă anunţă să mă pregătesc pentru apleca la Tighina, la Depozitul de materiale şi muniţii cred că al Armatei a IV-a, pentru a aduce pe poziţie un număr de circa două mii de mine anticar (mine antitanc). (...) Drept urmare, am plecat la Tighina, prin Tiraspol, cu două autocamioane. De-a lungul drumului am trecut pe lângă câteva spitale de campanie, nişte barăci cu semnul Crucii Roşii zugrăvit pe acoperişuri, în dimensiuni enorme, iar în jurul lor reţele de frânghii pe care erau întinse rufe, cearşafuri şi kilometri de bandaje spălate şi întinse la uscat. Priveliştea îmi reamintea că şi în spatele frontului nostru moartea îşi continua opera funestă de inepuizabilă transformare a materiei.

La un moment dat ne-am întâlnit cu o coloană bizară. La intervalele de câţiva zeci de metri între ele, se deplasau nişte enorme piese de artilerie cu ţevi neobişnuit de lungi, fiecare tractată de un atelaj de şase perechi de boi voinici. În jurul lor mărşăluiau mici unităţi de artilerişti înarmaţi cu carabine. Întreaga coloană era condusă de câţiva ofiţeri care se deplasau călare, în du-te-vino, de-a lungul ei. Eram foarte curios să aflu despre ce-o fi vorba. Ai noştri cu tunuri trase de boi în timp ce nemţii se deplasau cu Pantzer-wagone (maşini blindate)!

Am oprit maşina în dreptul unui ofiţer, l-am salutat şi l-am rugat să mă lumineze şi pe mine despre ce este vorba. Am aflat imediat. Era vorba despre nişte tunuri «Debange» (n.a. – tun de Bange, tun greu de asediu, sistem de Bange, md. 1878, cal. 120 mm), procurate de armata română încă înainte de anul 1910 cu scopul de a apăra Cetatea Bucureştilor. Acum, erau aduse pe frontul Odessei pentru a răspunde tragerilor artileriei ruseşti de mare calibru, aflată pe vasele lor de răzbi din rada portului Odessa. «Debange»-urile noastre aveau o tragere lungă şi destul de precisă dar aveau cadenţa de două lovituri pe minut. Aşa spuneau ofiţerii artilerişti. Mi-am adus aminte că şi eu învăţasem odată despre aceste tunuri, numite tunuri de cetate. Mi-am văzut de drum nu fără însă a mă întreba, în sinea mea, asupra operativităţii acestor piese de muzeu în actualul război”.


  • Рон это нравится

Сперва дай людям, потом с них спрашивай.





Добро пожаловать на www.73.odessa.ua!

Зарегистрируйтесь пожалуйста для того,
что бы вы могли оставлять сообщения и
просматривать полноценно наш форум.